Legea relativitatii la Romeo Niram
|
«Ceea ce au facut Mallarmé si Joyce în domeniul scrisului, Cézanne si miscarea din Montparnasse în domeniul picturii, Satie si cei din Arcueil în cel al muzicii, Jeanes, Heisenberg si Einstein în domeniul matematicilor si filosofiei, Brâncusi a facut-o în cel al sculpturii.»
(V.G. Paleolog, Brâncusi, Scrisul Românesc, Craiova, 1976)
|
|
Romeo Niram s-a nascut în 1974, la Bucuresti si locuieste în prezent în Spania. A studiat Pictura în cadrul Academiei de Arte Frumoase din Bucuresti. Printre cele mai importante realizari artistice ale sale sunt bine de mentionat picturile cuprinse în seria Eseu despre Luciditate, din 2006 si ciclul Brâncusi: E=mc2 din 2007, prezentate in expozitii individuale in Spania si Portugalia. Este reprezentat de Miscarea de Arta Contemporana din Lisabona.
Pe lânga activitatea artistica, este implicat în mai multe proiecte culturale de promovare a valorilor românesti si de crearea de legaturi artistice si culturale între România, Israel, Spania si Portugalia. Astfel, în 2004, fundeaza Diaspora Româna si Moldava, un ziar de cultura, bilingv, destinat atât românilor cât si portughezilor, continând, printre multe altele, Luceafarul tradus în portugheza de Dan Caragea, eseuri de Andrei Plesu, Simion-Doru Cristea, Dan Caragea, José Preto, traduceri din Mircea Eliade, Dumitru Staniloae, Nicolae Steinhardt. Pentru contributia sa la dezvoltarea relatiilor culturale luso-române este mentionat în Dictionarul Tematic al Lusofoniei.
În 2005, fundeaza in Spania revista Niram Art, dedicata divulgarii si promovarii artei românesti în contextul european, revista publicând pâna acum peste 50 de artisti, critici de arta, scriitori si poeti români precum: Rodica Toth Poiata, Victor Brauner, Dan Perjovschi, Vlad Nanca, Raymond Roca, Florin Ion Firimita, Marius Moraru, E. Stoenescu, Mircea Popitiu, Marcel Chirnoaga, Mircea Eliade, Emil Cioran, Catalin Ghita, Dan Caragea, Mihai Eminescu, Lucian Blaga,Tristan Tzara, Paul Celan si multi altii.
În 2007, revista a primit Premiul MAC Presa pentru cea mai buna publicatie de arta din Portugalia, decernat de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia
|
Arta plastica a lui Romeo Niram este, înainte de toate, o provocare. Publicul sau va trebui sa-si depaseasca limitele comprehensive si perplexitatea „repulsiva” pe care prezenta portretelor unor personalitati, dar, mai ales, ale contemporanilor si intimilor artistului, o poate provoca. (Iata-ma privindu-ma într-unul din tablourile cheie ale expozitiei si nu pot sa-mi rezolv satisfacator gândul de a fi privit si recunoscut). De aceea, iesirea lucida din aceasta capcana afectiva nu se poate face decât malgré le public.
Nu pot hotarî de pe acum numarul celor care se vor interesa cu adevarat de aceasta noua si intriganta viziune artistica. As spune totusi ca meditatiile mele despre arta lui Romeo Niram m-au condus la descoperiri neasteptate, pornind de la o întelegere holografica a operei sale. Si asta pentru ca exista la Niram o ordine desfasurata si o ordine înfasurata pe pânzele sale, întregul regasindu-se în fragment asa cum timpul se concentreza în moment.
Romeo Niram se afla printre foarte putinii artisti de astazi care decid un drum original, aducând probleme „grele” în spatiul artelor plastice.
Întâia dintre acestea (istorica) ar fi reîntoarcerea la întelepciune, la lectie, asa cum se obisnuia în pictura europeana la începutul Renasterii, dominata de acea tragica confruntare între constiinta critica si existenta tragica.
A doua problema (formala) tine de ispita nebuniei, de o profuziune a sensurilor, a unei retele de semnificatii care risca sa-si piarda figura printr-un exces referential si care implica o privire mijlocita, rabdatoare, de studios.
A treia problema (epistemologica) se leaga de recursul la stiinta, vadit în opera ale carei „cicluri” sunt, de pe acum: constiinta (Eseu despre neluciditate), Celalalt (Simbioze, Umanografie), umanitatea (Eseu despre luciditate) si Universul (Brâncusi: E = mc2).
Nu voi starui decât asupra celui din urma, tema acestei expozitii.
Cu saptezeci de ani în urma, V. G. Paleolog arata publicului ca «opera lui Brâncusi e o cosmogonie», «masura nesfârsitului si nemuririi» (Op. cit., p. 9). O noua paradigma, am zice, a gândirii si simtirii omenesti, dar la care nu se poate ajunge decât printr-un fel de cunoastere epurata de prejudecati, ascensionala, despartita definitiv de lumea veche.
Or, acest primenitor drum începe cu o Pasare de Aur, o Maiastra, expusa la Salonul Independentilor, «aurie, hieratica si aproape nereala», însusi «logosul plotinian», cum spune acelasi Paleolog (p. 15).
Din astazi pierduta Femeie pieptanându-se (1909), se va naste Portretul domnisoarei Pogany (1912), al carui ciclu evolueaza formal spre Danaide, împreuna cu Prometeu, dezantropomorfizându-se complet în Începutul Lumii si/sau Sculptura pentru Orbi (1916-1924), în sensul manifestarii obiectului sculptural anuntat poetic de Apollinaire. Aceasta este, în esenta, în întelegerea mea, geneza ovoidului ca principiu feminin: continut si continator, uber, tangent doar într-un singur punct cu suportul. (La Chicago, Sculptura pentru Orbi a fost expusa într-un sac de catifea pentru a fi descoperita pe pipaite).
Niram nu e deloc strain de aceste idei, cum putem vedea, mai întâi, în Miss Pogany, 1912-1913, si în care (re)gasim laolalta tema atelierului (metafora pentru cronotrop), pânza vremii, o cariatida (mai aproape de Modigliani), erosul platonic, subconstientul, cenzura, sahul cubist (ce trimite la Picasso), memoria (fotografica, discursiva, culturala, intimista) si „misteriosul” portret feminin.
Sa privim apoi, Teoria Relativitatii niramiana. Pe o structura din lemn, asemanatoare cu un sasiu pictat pe dos, apare, în logica ascunsa, tripticul evocarii perfectiunii formale. În centru, doi barbati descarnati, cu aparenta de naluci, cerceteaza pe orbeste anatomia unei muze adormite, frumusetea reala a Modelului. În dreapta, de veghe, în semiîntuneric, frumusetea Operei (chipul lucitor al Domnisorei Pogany). În stânga, portretul «clasic» al Pictorului (un Narcis) si al frumusetii constiintei de sine. De undeva din tablou curge însa o materie vâscoasa (metafora a existentei pieritoare?) si care ameninta cu dezintegrarea. O alta constiinta feminina o primeste în caucul palmei, dar îsi fereste, ca de ispita, privirea. Criticul si tragicul (perisabilul) sunt vulnerabilitatea oricarei teorii. Iar cautarea formei perfecte e visul inteligent al „orbilor” (al celor întorsi spre sine).
Dan Caragea
Critic de arta
Madrid, Dec. 2007
*** *** ***
Manifestare culturală, cu expozitie de pictură si sculptură la Cercul Militar Bucuresti
Victorita Dutu
Manifestarea a avut un caracter mai amplu si a fost organizată de Liga Navală Română, Statul Major al Fortelor Navale si de Grupul Orion, în perioada 28 ianuarie - 7 februarie 2008.
Organizatorii au avut ideea si dorinta ca la vernisaj să fie incluse mai multe activităti, si anume recital de poezie, lansări de carte si lansarea unui album de muzică folclorică al cunoscutei interprete Mariana Anghel.
Seara a fost înfrumusetată de corul de copii “Triolet” al Scolii 87 “Mihai Botez” dirijat de profesoara Arta Barbu.
Cei care au onorat cu lucrări de artă plastică sunt :Ana Maria Vasilescu, Alexandra Meiloiu, Consuela Meiloiu, Dana Chivu, Elena Dăscălescu, Ilinca Nathanael, Reli Danilea Voicu, Valeria Tofan, Alex Ivanov, Bichescu Constantin, Dan Tudor Truica, Constantin Mazura, Gavrila Mocenco, Ionescu Nicolae, Tudoer Meiloiu.
Sculptura a fost reprezentată de Constantin Rădulescu, Laurentiu Manuel Macarie, Constantin Sinescu.
Lansările de carte au fost onorate de
Comandor dr. Sârbu Marian cu “Divan Profesores” -
Comandor Olimpiu Glodarenco cu “Aspecte din istoria Marinei Militare Române”-
Florin Stan “Portul Constanta poartă deschisă evreilor spre tara promisă”- si a fost o prezentare de
carte stiintifică de către Academia Navală.
Recitalul de poezie a fost sustinut de poetii:
Daniela Micu, Cristi Balint, Toma Robert, Monica Muresan,
Conu Marius.
Manifestarea a fost un succes din mai multe pucte de vedere. Mai întîi prin calitatea lucrărilor de artă plastică, sculptură si pictură, care au format un tot unitar prin simbolistica aleasă cu grijă si prin tehnicile prezentate de fiecare artist. Toate lucrările au fost unite sub egida frumosului care trebuie să ne urmărească si să ne încânte viata , să ne rupă într-un fel de urâtul zilnic care ne asaltează în permanentă prin stres, prin muncă multă si plătită cu bani putini. Nu că artistii ar duce-o asa de bine la acest capitol, însă dacă esti artist trebuie să dobândesti această maturitate si să nu mai fii asa de dependent de răsplata materială.
Succesul acestei manifestări îl putem măsura si prin numărul mare de vizitatori care ne-au onorat cu prezenta si de sala arhiplină cu cei care ascultau bucurosi programul care se derula sub ochii lor.
Să strângi mai multi oameni într-un loc asa de restrâns care este arta nu este putin lucru mai ales că în timpurile de astăzi publicitatea este cea care ne tine departe de ce ar trebui să realizăm si să vedem.
E ciudat că arta din zilele noastre ca si artistii, mai mult ca în alte vremuri, sunt cumva trecuti la index si culmea într-un secol în care internetul si mijloacele de comunicare si de răspândire a informatiilor este asa de mare. Arta rămâne undeva foarte departe de oamenii care ar trebui să se folosească de ea, să o consume , pentru că este vorba aici cu singrantă de un consum spiritual, însă acest paradox ar trebui să fie învins de către artistii care sunt constienti de el si de ei însisi.
Se pare că în seara de la Cercul Militar Bucuresti, cea de vineri, 28 februarie, 2008, am încercat să rupem aceste bariere ale indiferentei fată de artă.
Tablourile si sculpturile expuse pe simeze sunt impresionante ca stil si prezentare.
Pictorul Tudor Meiloiu vine cu simbolistica lui atât de personală , să celebreze trimful ordinii asupra haosului, culorile albastrului în toate nuantele lui vin să completeze atmosfera se basm si de frumusete care te invită la visare si la romantism. Florile abstracte având în ele liniile sibtiri si transparente invocând în ele trecerea timpului, sunt prezente ca o continuare peste dincolo de ce putem să stim sau să cunoastem.
Ana Maria Vasilescu cu “Formele pământului” anuntă trecerea timpului peste ele, prin simbolul cochiliilor de melc, care invadează suprafata pânzei parcă obturându-ne privirea. Ea ne trimite cu gândul la acele energii cosmice care sunt prinse în energiile telurice care fac să primeneasca pământul si să-l mentină în formele lui primordiale. “Barcile la malul Dunării” văzute si pictate de la distantă vin să completeze faptul că artista nu s-a lăst cuprinsa de spatiul si timpul pe care ea a vrut să le surprindă ci doar le-a privit de la distantă, asemeni unui zbor .
Daniela Voicu vine cu ideea de prospetime , căldură ,pace si liniste prin peisajele pictate în acoarelă, iar lumina care degajă din iamginile ei trimit către singurătatea unei lumi tainice, ciudate, misterioase si parcă ascusă privirilor noastre de zi cu zi.
Peniata sigură si revoltătoare a lui Alex Ivanov vine să completeze peisajul expozitie prin cele cinci lucrări de grafică care au fost expuse chiar la intrare. Lucrările executate cu atâta măiestrie si precizie te invită la reflectie si chiar dacă unele din formele expuse sunt asa de ciudate, unele contorsionate, tocmai această ciudătenie din simbolul plastic îi dă unitate si acel plus de unicitate .
Elena Dăscălescu a impresionat prin realismul iamginilor, o usă de mănăstire veche, parcă din timpuri străvechi pusă acolo să străjuiască această intrare de la o lume exterioră spre o altă lume interioară si interiorizată , aduce plusul acela de frumusete si de candoare pe care nu ti-o poate da decât imaginea simbol care te trimite către universuri pe care le porti în tine parcă vesnic, însă nu le poti exprima cu voce tare pentru că nu există echivalentul ei în afară.
Nicolae Ionescu ne-a prezentat acoarelele sale relizate cu măiestrie, pentru a înfrumuseta expozitia cu acel aer de mister, de prospetime pe care ni le dau transparentele culorilor.
Ilinca Nathanael a prezenta o suită de trei copozitii care se înscriu într-o expozitie mai largă intitulată “Punctul de la infinit”. Titlurile celor trei lucrări pot sugera intentia plastică a autoarei” Geneză” , “Alteritate” “Punctul de la infinit”.
Sculptura a fost la înăltime prin formele cosmice tăiate în marmură ale lui Laurentiu Manuel Macarie. Operele lui impresionează în primul rând prin albul materiei, duritatea si trăinicia ei, imaginile fiind în deplină armonie cu materialul din care sunt alcătuite. Nu cred că cel putin o lucrare de-a artistului ar fi mers lucrată într-un alt material decât marmura, si-ar fi pierdut din valoare si din sugestie estetica.
El impresionaeză si prin greutatea cu care se execută fizic o singură lucrare dar - mi-te în numărul asa de mare de lucrări expuse.
Să enumerăm doar câteva titluri: ”Patina timpului”, “Heruvim”, “Popas în zbor” , ”Muzica vântului”, forme care vin să spună parcă tăcut de o ordine si de o lume de dincolo de spatiul nostru terestru, de dincolo de univers sau de universul însusi, acea entitate care nu poare fi explorată decât cu imaginatia.
Lucrările din lemn ale lui Constantin Rădulescu spiralele sferice, sculptate dintr-o singură bucată de lemn, tăiate parcă după o problemă ciudată de matematică, exploreaza spatiul expozitiei sub forma unul limbaj care invită la meditatie si la cunoasterea altor lucruri decât cele concrete si omenesti. Constatin Sinescu a participat cu mai multe lucrări în lemn, piatră si bronz, si impresionează prin mărimea formelor si a ideilor pe care le propune.
Manifestarea a fost un eveniment frumos, care merită să fie văzut, apreciat si consumat de orice iubitor de frumos. Cu dorinta de a ne face onoarea să fiti prezenti cu noi în expozitiile viitoare, închei articolul felicitându-i pe participanti si organizatori si nu în ultimul rând pe privitor sau pe dumneavoastră care cititi acest articol.
*** *** ***
EDITURA
Sunt nascuta si crescuta in Bucuresti. Bucurestiul in care bunicul meu Hermann Zuckermann din Craiova – cerealist la Portul Cetate de pe malul Dunarii – mi-a pus in mana primele carti si m-a molipsit cu entuziasmul si dragostea sa pentru limba romana, pentru literatura si pentru teatrul romanesc. Bucurestiul in care, la noua ani, am scris prima poezie dedicata minunatului meu bunic.
Astfel se prezinta Riri Sylvia Manor cititorilor, la inceputul volumului de versuri Save as…. In cel de-al doilea volum publicat in limba romana, dupa Privind, scriitoarea atinge temele majore ale poeziei, intr-un limbaj modern, bine temperat de melancolie. Se decanteaza din creatiile ei supratema timpului pustiitor, care „cotrobaie” prin buletine, care lasa in urma amintiri despre casa bunicilor sau despre o dragoste aproape anonima, de demult.
Cu o puternica nota autobiografica, discursul liric al lui Riri Sylvia Manor este insa, atunci cand experimenteaza, de o frapanta noutate:
Nu am avut: mame care lucreaza/ divorteaza etc./ card,/ pasaport,/ masina de spalat si/ masina de uscat rufele, vasele,/ aer conditionat,/ termopan,/ calculator si weburi,/ posta electronica si internet,/ telefon care merge ca un catel dupa tine,/ DVD,/ Mazda,/ Moluri si Gimma,/ mancaruri congelate,/ confectii fara probe la croitoreasa,/ „Weekend” in loc de sfarsit de saptamana,/ ziare de weekend pentru care iti trebuie un hamal,/ cuptor cu microunde,/ „rating” la televiziune,/ carti americane cu retete de fericire sigura. Am avut: Optsprezece ani(Bilant).
*** *** ***
|
|
