ALTERNATIVA - EXILUL CREATOR

EMIL CIORAN

Filozof, scriitor, eseist

       Emil Cioran s-a născut la 8 Aprilie 1911 în comuna Răsinari de lângă Sibiu, unde tatal sau era preot. Clasele primare le face în comuna natală, după care in 1924 merge la Sibiu unde urmează liceul "Gh. Lazăr". Studii universitare în cadrul Facultătii de Litere si Filozofie din Bucuresti (1928- 1932) pe care o absolvă cu o teză de licentă, despre Henry Bergson.
       In 1934, primeste premiul Comitetului pentru premierea scriitorilor tineri needitati, cu cartea sa de debut, “Pe culmile disperarii”.
       Studieaza la Berlin timp de doi ani (1933-1935), ca bursier al Fundatiei Humboldt. Intors in tara functionează ca profesor de filozofie la liceul "Andrei Saguna" din Brasov timp de un an (1936-1937).
       In anul 1937 pleacă în Franta, la Paris, unde se si stabileste, cu o bursă oferita de către Institutul francez din Bucuresti.
       Evenimentele din 1940-1941 il gasesc in tara, dar la scurt timp dupa acestea se reintoarce la Paris unde se stabileste definitiv in anul 1945.
       În România, a colaborat la Gîndirea, Vremea, Floarea de foc, Calendarul, Revista de filosofie, Convorbiri literare.
       La Paris impreuna cu un grup de refugiati scoate revista “Dacia”. Din 1947, începe sa scrie în limba franceza. Obtine, în 1950, Premiul Rivarol, pentru “Précis de decomposition” (1949).
       A dus o viata solitara, dedicandu-se studiului. In anii ’50 intalneste pe Simone Boue, care-i devine companie de o viata; ca invitat apreciat frecventeaza cercurile pariziene ale artistilor si scriitorilor. Din 1960 a locuit, intr-un mic apartament in cunoscutul Cartier Latin.
       In 1994 boala de care suferea de mai mult timp se agraveaza. Dupa o lupta de un an, este invins, si in ziua de 20 iunie 1995, la Paris, atinge sublim “oprirea eterna pe arcurile clipelor”.
       Opera: Pe culmile disperĺrii (Bucuresti, 1934, 1990); Cartea amĺgirilor (Bucuresti, 1936, 1991); Schimbarea la fatĺ a României (Bucuresti, 1936, 1941, 1990); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937, 1991); Amurgul gîndurilor (Sibiu, 1940); Îndreptar pĺtimas (1991); Précis de décomposition (Paris, 1949); Syllogismes de l'amertume (Paris, 1952); La tentation d'exister (Paris, 1956); Histoire et utopie (Paris, 1960); La chute dans le temps (Paris, 1964); Le mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l'inconvénient d'ętre né (Paris, 1973); Écartčlement (Paris, 1979); Exercices d'admiration (Paris, 1985); Aveux et anathčmes (Paris, 1987).

ÎNDREPTAR PATIMAS
-fragment-

       Cum scoboram din cetatea ardeleana, în nu stiu care ora a înserarii si care an al tineretii, nefericit si dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a ma gandi la soare - revelatia apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întalneau cu oboselile amurgului, si ce mai ramanea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Si recunostinta mea trimisa astrului se îndrepta si spre Egiptul propriului suflet.
       De atunci am tamaiat necontenit moartea si soarele - ca stranepot al cine stie carui trandav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
       Precum iubesti cartile pe care era sa plangi, sonatele ce ti-au taiat suflarea, parfumurile ce-ti soptesc de renuntare, femeile ratacite între corp si suflet - asa cu marile: te-ndragostesti de cele ce unduiesc înecul.
       N-am cautat în Mediterana poezie, nici violente, nici vartejuri cumplite de valuri. Acestor chemari aflat-am raspuns pe stancile Bretaniei. Dar cum as uita o mare în care mi-am lasat gandurile?
       Într-o memorie mai scurta decît presimtirea de vesnicie a efemerei, as pastra înca icoana si recunostinta albastrului inuman al marii decadente. Pe malurile ei s-au prabusit împaratii - si cîte tronuri ale sufletului…
       Cînd aerul si-a suspendat nelinistea si nemarmurirea meridiana a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci stiu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fara cuprins: baza efectiva a irealitatii. Doar spuma - actualitate a nimicului - continua ca o straduinta spre fiinta…

Emil Cioran, Eugene Ionesco si Mircea Eliade, in 1977

       Nici unul n-avem putinte mai mari decît sa plecam în larg. Fara dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val sa nu supravietuiasca odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cartile. O sete de larg plecata din vrafuri, o ratacire erudita. A sti toate valurile…
       Pietate estetica: a purta un respect religios aparentelor, a calca pe pamînt fara nostalgia cerului, a crede ca totul e posibilitate de floare - si nu de absolut.
       De n-ai regretat nicicînd ca n-ai aripi, pentru a nu pîngari natura cu pasii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodata acest pamînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simtit în inima si nu sub talpi, astrii spre care priveam în dezradacinari se transformau în ceara si se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poti zari în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaste înduiosarea din întîlnirile rare cu pamîntul ce-l dispretuiesti în mers. Dar, fata-n fata cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frateasca, de amar intim nu te leaga într-o îmbratisare miscatoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinti si bolte!
       Acum vreau sa-nvat respectul bulgarilor. Putea-voi sa privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu si ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl opreste de la menirea lui fireasca: sa vada. De la crestinism încoace ochii nu mai vad.
       Acelasi om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipa în gradini - cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simturi ar trebui sa ridice un templu si sa urzeasca o mitologie a senzatiei. Ce sa fac cu cerul, care nu stie ce-i vestejirea sau chinul si extazul înfloririi? Vreau sa fiu cu lucrurile menite firii si sa mor cu ele, în aceeasi masura menite muririi. De ce v-am vorbit voua de stingere, astri nestinsi? Am cautat prea mult nimicul în alta parte. Dar ma întorc pe tarîmurile unde sufla ostenelile. Pe ele sa umblu ca un schimnic setos de pacat.

Emil Cioran, cateva din cartile sale

.        Din tot ce-i fugar - si nimic nu-i altfel - culege prin senzatii esente si intensitati. Unde sa cauti realul? N-ai unde. Doar în gama emotiilor. Ce nu se ridica la ele e ca si cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezenta si numai expresia salveaza lucrurile din irealitatea lor fatala. Din ce-ai trait, ce retii? Bucuriile si durerile fara nume - dar carora le-ai gasit unul.
       Viata nu tine decît durata fiorurilor noastre. În afara de ele, ea-i pulbere vitala.
       Ce vezi, ridica la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Caci: în sine, nimic nu este. Vibratiile noastre constituiesc lumea; destinderile simturilor, pauzele ei.
       Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugaciune, asa aparenta - fire prin expresie. Cuvîntul fura prerogativele neantului nemijlocit în care traim, îi rapeste fluiditatea si nestatornicia. Cum ne-am descurca în desisul senzatiilor, de nu le-am opri în forme - în ce nu este? Astfel le atribuim fiinta. Realitatea e aparenta solidificata. Zbuciumul negativ al carnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana mortii imediate si vraja dezastruoasa a bolii - palesc în fata dez-nadejdii ce emana din splendorile lumii. Si de mi-as aminti durerea cea mai precisa si mai sfredelitoare, si cea mai sigura înnebunire a materiei supusa eului, ele sînt sterse fata de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munti sau în mari, în taceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenti, simturile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumusete si siguranta de-a o pierde în timp ma sfîsiau crunt, ca peisajul se risipea în substanta echivoca si sublima a unei nemîngîiate admiratii. Numai urîtenia e nedureroasa. Dar farmecul aparentelor care compromit înaltimile e mai zguduitor ca toate iadurile nascocite de blîndetea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi vazut prea adesea raiul pe pamînt, simturile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desavîrsirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie ma întorcea spre cruzimile timpului?
       De-ai vazut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuarile brizei si cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul sa nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate - atunci te-ai scuturat si tu de clipe, ca sa cazi mai amarnic în deserturile vremii.
       Frica de un sfîrsit de fioruri mi-a otravit raiul simtirii, caci nimic n-ar trebui ispravit în simturile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile carnii, si-am sîngerat în fericiri mai rau ca-n deznadejdi. Rarefierea mistica a timpului în nimicul absolut al frumusetii… Cu el sa-mi hranesc as-teptarile sîngelui, cu ondulatiile si rasfrîngerile armonioase ale eternei inutilitati. Rosturi exista numai în aparentele pentru care ai vrea sa mori… Vor lua petalele locul ideilor?
       Timpul cere alta seva, vinele alt murmur, carnea alte înselaciuni… O lume directa - si cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecaruia, si pe care nimfele cugetului n-ar în-drazni sa-i culeaga…
       De ce vom fi cautat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot învesnici în nimiciri mai dulci? - Voi smulge un neant îmbatator din toate înfloririle si-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Si nu voi mai fugi în stele si nici nu ma voi adaposti în departari lunare.
       Nirvanizarea estetica a lumii: a atinge supremul în supreme aparente. A fi nimic si tot în spuma imediatului. Si a te-nalta la marginile eului, în nemijlocit si în fugar.
       Doctrinele n-au vlaga, învataturile-s stupide, convingerile ridicole si înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu-i viata decît în tariile sufletului. Cu ele, de nu faci superflua muzica si nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taina te vei îngropa? Nu razbate în puls misterul însusi al materiei si nu ne cheama ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?

*** *** ***

NOTE DESPRE EMIL CIORAN

EMIL CIORAN si MIZERIA

MIHAI RADULESCU

       În nr. 4, anul I, din 30 ianuarie 1932, al revistei “Floarea de Foc”, Emil Cioran publica un al doilea articol: “Reflexiuni asupra mizeriei”. De la bun început îsi determina pozitia fata de tema aleasa: “Mizeria constituie un (...) aspect al vietii în fata caruia gândul amuteste, îsi pierde îndrazneala de afirmare, precum orisice elan.” E vorba despre gândul aceluia care se straduieste sa înteleaga fenomenul, nu al traitorului. Obiectivitatea, pe de o parte, paradoxurile estetismului, pe de alta, devin inutile. Mizeria, pusa în rând cu durerea si boala, exclude obiectivitatea. Iar “în fata mizeriei estetismul devine o forma de viata inadmisibila.” Emil Cioran este categoric în privinta acestuia, ce introduce o iluzie a unui aristocratism fals, steril, formal.
       Urmarind tema sa, constata lucruri mult mai grave: “Mizeria a distrus credinta si cultul frumusetii.” Pentru a nu i se raspunde cu citarea lui Dostoievski, în mesajul caruia apare “Frumusetea va salva lumea”, Cioran îsi ia masuri de precautie, lamurind gândirea parintelui karamazovilor: “el nu s-a gândit niciodata la caracterul formal al unei ordine armonice, ci la puritatea unui continut de viata”, precum aceea a lui Aliosa, ne vine sa exemplificam copilareste. Aparitia mizeriei sapa si la radacina ordinii morale, socoteste eseistul modern. “Ordinea morala n-are sens decât pentru acela care este încadrat organic în viata – atât biologic cât si social, – pentru care fluxul irational al existentei poate sa aiba un farmec. Mizeria aduce, însa, o dezintegrare a omului din viata, o oscilare dureroasa si o instabilitate permanenta cari exclud posibilitatea unui cadru normal”. La fel, sub imperiul ei, toate idealurile devin vane, valorile nu mai au înteles. Între concretul vietii si lumea spiritului se casca o prapastie de netrecut.
       Vinovata de existenta mizeriei, nu i se pare gânditorului a fi ordinea economica, ci oamenii care, constienti de existenta ei, nu intervin în nici un fel la eradicarea mizeriei. Grav este ca “celui care traieste în mizerie îi este permis totul”. Sistemul ce delimiteaza ce este si nu este valabil “îsi pierde orice consistenta”. Condamnarea actelor celui aflat în mizerie dovedeste oarba neîntelegere a lui.
       Epoca moderna a adus modificari sensibile cât priveste puterea mizeriei asupra societatii. Odata cu cresterea ei, se acutizeaza procesul de destramare a culturii, catre care o parte din drum se facuse chiar înainte de interventia mizeriei.
       Este interesanta o coborâre a judecatii lui Cioran în apele tulburi ale prezentului din momentul sau social, cu atât mai mult cu cât condeiul lui nu ne-a obisnuit cu atari cântariri sociologice.
       “Nu este inutil a aminti de influenta acestor împrejurari asupra tinerimii de astazi. O îmbatrânire timpurie, un spirit de plictiseala fata de formele vechi de viata, o nesiguranta si un presentiment al unei zguduiri tragice, o gravitate melancolica, toate acestea au luat locul acelei spontaneitati naive, acelui avânt în spre irationalitate, cari caracterizeaza adevarata tinerete.” Urmeaza o deosebit de exacta incizie în inima timpurilor sale: “Înainte celor tineri nici nu li se punea problema sociala. Astazi insistenta cu care se pune este un element de îmbatrânire.” Daca observatia punerii sau nepunerii problemei sociale celor tineri este cât se poate de justa, nu stiu cui foloseste remarca urmatoare si ce importanta avea îmbatrânirea despre care ni se vorbeste, exceptând faptul ca, îmbatrânind fara veste, tineretul nu mai tinea la viata, era dispus sa si-o sacrifice deîndata. Daca aceasta a voit Emil Cioran a spune, lucrul era deosebit de meritoriu, explica numeroase dileme puse de tineretul epocii sale societatii adultilor, explica înclinarea studentilor catre dreapta si mai rareori stânga, explica repeziciunea cu care tânarul trecea la a-si face singur dreptate si pe loc.
       Dar Emil Cioran nu a mers pâna acolo cu afirmatia sa.
       Ceea ce nu-l împiedica a sapa la radacinile mizeriei contemporane lui.
       “Cultura de astazi, de cea mai recenta data, este cultura unor oameni cari niciodata n-au fost tineri. Pentru acestia mizeria este un factor esential de îmbatrânire. “Din aceasta instabilitate, provocata de mizerie, deriva si teama de viitor.”
       Exista si un remediu. Sa luam aminte. Cu atât mai mult cu cât cele descrise de Emil Cioran nu sunt chiar atât de straine nici de timpurile noastre. Noi însine, cunoastem de mai multe generatii mizeria, mizeria pe care factorii raspunzatori o recunosc si refuza sa o tamaduiasca, fie ca se numesc comunisti, sau neocomunisti, deseori cei din urma purtând etichete rasunatoare smulse din istoria moderna a României, etichete ce nu ascund din pacate decât un mare vid îndaratul lor.
       Va sa zica, Emil Cioran cunoaste remediul: “Numai asimilarea în prezent poate duce la un echilibru.” Nu stiu în ce masura continuarea decriptarii nenorocirii umane de astazi cu ajutorul starii spirituale de atunci ramâne valabila:“Deplasarea acestei constiinti si spre viitor anuleaza (...) orice posibilitati de echilibrare.
       Nenorocirea omului de astazi rezulta din imposibilitatea unei vietuiri în prezent. Viitorul este un element de incertitudine, de alta parte mizeria îl dezintegreaza din prezent.”
       Apropierea si departarea de lamuririle aduse de Emil Cioran ne lasa pe gânduri, când, iata ca vine cu o concluzie dintre cele mai sfâsietor ale noastre: “Deocamdata, pentru omul de astazi nu exista salvare”.
       În contextul eforturilor directorului publicatiei unde apare acest articol, poetul si publicistul Sandu Tudor, eforturi dirijate catre unirea pe aceleasi pagini ale dreptei si stângii, într-o donchisotesca tentativa de apropiere în duh crestin a extremelor politice si culturale (nu trebuie sa uitam ca Sandu Tudor face pasi mari catre integrarea în lumea lui Hristos prin propria-i calugarire, mai târziu), socotim ca articolul de fata raspunde nevoilor revistei de a crea o punte între intelectualii aceleiasi generatii, indiferent de înclinarea lor personala. Credem aceasta deoarece tema lui nu este una obisnuita meditatiei cioraniene.
       Dar încheierea ei este: “pentru omul de astazi nu exista salvare”.

*** *** ***

“SISTEM SI VIATA”

La 6 februarie 1932 aparea nr. 5, anul I, din “Floarea de Foc”, continând al treilea articol semnat de Emil Cioran. O colaborare ce se dovedeste serioasa si profitabila din partea eseistului ca si a directorului Sandu Tudor.
De data aceasta banuiesc ca acela care a cedat în favoarea gustului si chemarii celuilalt a fost Sandu Tudor. Afirm asta deoarece primul articol scris de Cioran era unul de estetica, iar al doilea – mai curând un eseu de sociologie, calcând pe urmele intentiilor directiei de apropiere a extremismelor gândirii politice. Ei, i-a venit si filosofului timpul a-si spune cuvântul. Si o face magistral, sub titlul preluat si de mine pentru transcrierea de fata, fiindca intentionez sa nu mai scot o vorba si sa-l las pe Emil Cioran sa se desfasoare în voie, nu rezumat si comentat de subsemnatul, cum am facut anterior si o voi mai face. Abtinerea mea de a ma amesteca în verbul cioranian se datoreaza cu atât mai mult faptului ca analiza de fata constituie una dintre rarele posibilitati de cunoastere a unui Emil Cioran cvasinecunoscut: anume când îmbraca toga filosofului academic.

MIHAI RADULESCU

       “Este una din caracteristicile gândirii contemporane de a stabili antinomii acolo unde conceptii antecedente fixau corelatii strânse sau consistente indestructibile. Acest proces nu este valabil, evident, decât pentru problemele mari si pentru viziunea care le sta la baza. Detalii sau aspecte particulare mentin, daca nu în structura lor intima, cel putin formal, urmele acelor conceptii antecedente. Astfel se explica de ce, în evolutia filosofiei pastrarea mijloacelor traditionale de expresie a împiedicat întelegerea continutului nou pe care ele îl obiectivau. Perspectivele mari preced elementele de manifestare sensibila.
       “Daca înainte credinta în sistem, în arhitectonica lui, implica o convingere în capacitatea lui de a cuprinde realul, de a epuiza complexitatea si multiplicitatea acestuia, astazi, aceasta credinta existenta la câtiva anacronici, este refuzata de cei integrati în actualitate. Predominarea ideeii de viata în gândirea de azi a dat nastere la problematica raportului dintre continuturile ei bogate, multiple si spiritul schematic al constructiilor sistematice, problematica pe care conceptul mecanistic al vietii n-o presupunea. Sistemul urmareste construirea unei unitati formale, a unei orânduiri rigide; un cadru abstract care-si determina elementele dintr-o pozitie transcendenta vietii. Daca pentru o teorie a cunoasterii, spiritul de sistem îsi poate gasi o justificare întru atât întrucât ea n-ar depasi preocuparile formale, în etica mentiunea pe planul normativului pur – care este o expresie a spiritului de sistem – duce la o antinomie cu viata. Aceasta nu-si reveleaza natura ei intima si specifica decât unei întelegeri intuitive, care întelegere nu se poate realiza ca în cazul unei aplicari asupra formelor istorice ale culturii, ci pretinde o interpretare a trairii pure, întrucât aceasta este o expresie a vietii. Cunoasterea concreta si intuitiva se executa pe baza unei universalizari a trairii individuale. Experienta vie da un caracter de certitudine adâncirii intuitive. Continuturile vietii nu mai sunt izolate într-o înseriere abstracta, ci traite în continuitatea lor calitativa. Orientarea intuitiva este un prilej destul de rar al omului. O exaltare a fondului subiectiv de viata stabileste comunicari cu o totalitate care transcende acest fond subiectiv. Posibilitatile de obiectivare ajung la maximum. Din acest motiv, intuitia este un fel de nebunie. Sistemul încearca o explicare, plecând de la elemente exterioare. O simplificare excesiva neglijeaza caracterul ireductibil din formele vietii, precum si irationalitatea organica a acesteia. De fapt, metafizica irationalista n-a renuntat total la sistem, la orânduirea dupa un plan constructiv, ci a început sa elimine spiritul de sistem. Irationalul nu este susceptibil de a fi prins în forme, de a-l ridica în domeniul comunicabilului. Adâncirea interioara intentioneaza continuturile diferentiale, care participa la structura irationalului. Elaborarea acestei experiente a irationalului necesita un spirit constructiv. Aici apar toate insuficientele sistemului. Constructia sistematica reduce si simplifica trairea pentru a o face inteligibila; caracterul ei pur este deformat de o suma de valori, cari intra în procesul de elaboratie, proces care ridica intuitiile din sfera elementara în spre categoriile culturii. Toata orientarea contimporana în spre intuitie, traire, experienta sau irational, rezulta dintr-un efort de a depasi simbolismul complex al culturii, care constituindu-se într-o regiune autonoma si transcendenta vietii, ne-a închis viziunea pentru caracterul originar al acestuia. Reactiunea împotriva spiritului de sistem este un aspect particular al reactiunii împotriva simbolismului culturii. Predominarea descriptivului si contemplativului în filosofia de azi, rezulta din tendinta de a transcende metoda constructiva în forma exagerata, pe care o prezintase mecanistica veacurilor anterioare. Discretitul în care a cazut sistemul este observabil în faptul ca esseul în filosofie a luat locul dezvoltarilor masive, de proportii impresionante, pe care ni le-a prezentat istoria. În locul esafodajului urias, schite fragmentare expun idei, cari, izvorâte dintr-o experienta bogata, nesilita a se conforma elementelor de baza de la alcatuirea sistemului, manifesta o fecunditate, pe care osatura si schematismul planului sistematic o înabusea.
       “Încercarea lui Nicolai Hartmanm de a substitui sistematicii aporetica, desi constituie un efort remarcabil pentru critica si ilustrarea iluziilor constructiilor rigide ale spiritului de sistem, se mentine, cu toate acestea, într-o sfera diferita. Hartmann vrea prin aporetica sa se limiteze la o discutiune pura a problemelor, fara sa caute solutiile sau dezlegarile categorice. Sistematica neglijeaza elementele esentiale, stabilind rezolvari precise, fara nici o posibilitate de îndoiala.
“Nu dintr-o astfel de perspectiva este sistemul criticabil. A-i denunta rigiditatea, nu înseamna a renunta la solutiile problemelor sau la atitudini. Este foarte drept ca, sunt unele împrejurari în care eficacitatea solutiilor este iluzorie. Decât pasiunea pentru problema, ca atare, fara nici o determinare într-un sens, nu este posibila fara un risc periculos.
       “Preocuparile de conceptii de viata sau speculatiile în jurul antropologiei filosofice nu sunt susceptibile de o încadrare si o fixare în liniile schematice ale sistemului. Chiar daca aceasta se întâmpla, multiplicitatea de aspecte îi zdruncina liniile, precum viata sparge formele cari tind s-o închida.
       “Istoria, care este viata scoasa din planul irationalitatii, fara însa s-o fi depasit complect – aceasta fiind o imposibilitate – izbeste cu dinamismul ei închistarea în sistem. Reprezentând în expresia cea mai vie principiul temporalitatii existentei, ea anihileaza cadrele formale, cari tind s-o fixeze. Întelegerea vietii în caracterul ei concret si temporal, în bogatia ei calitativa, a distrus credinta în sistem. Transcendenta sistemului îi da acestuia o structura statica, invariabila si neistorica. Productivitatea imanenta a vietii distruge, însa, consistenta acestei structuri statice si transcendente.”

Emil Cioran