ALTERNATIVA - EXILUL CREATOR - FRANCISC ION DWORSCHAK

FRANCISC ION DWORSCHAK

Medic, scriitor, publicist

       Dr. Francisc Ion Dworschak s-a nascut la 8 septembrie 1922, la Râmnicu-Vâlcea.
       Primii ani ai copilariei i-a petrecut la tara: doi ani la Horezu, doi la Novaci si zece la Sinesti, unde tatal sau, fost medic militar în armata de ocupatie austriaca în primul razboi mondial, lucra in acel timp ca doctor de plasa si de spital.
       Urmand scoala primara laolalta cu copiii de tarani, s-a identificat cu ei, devenindu-i adevarati prieteni.
       La zece ani s-a inscris la liceul „Alexandru Lahovary” din Râmnicu-Vâlcea; vacantele însa si le petrecea la Sinesti.
       Anii de liceu au fost decisivi in formarea sa intelectuala. A descoperit literatura si artele. Am baut - dupa cum marturiseste autorul - cu extaz din nectarul literaturii românesti si universale, ba chiar am citit si multa filozofie.
       La liceu a avut coleg de clasa pe regretatul Virgil Ierunca (atunci se numea Untaru Virgil).
       S-a înscris la Facultatea de Medicina, la Universitatea din Sibiu. (De fapt, la Universitatea din Cluj, temporar refugita la Sibiu)
       Dupa trei ani a fost mobilizat, cunoscand tragediile razboiului, pe care l-a considerat o catastrofa pentru civilizatia europeana.
       Francisc a ajuns la Viena, în toamna anului 1945, când si-a reluat studiile la Medicina. În octombrie 1948, a primit diploma de medic, dar fara a avea dreptul sa practice medicina în Austria.
       A avut fericita sansa sa paraseasca Viena, care se afla atunci in mijlocul zonei de ocupatie sovietica. Dupa un popas de aproape un an la Salzburg si Innsbruck, în 1950 a trecut Oceanul, stabilindu-se în Canada. În anii aceia, cand în Canada, singura modalitate de a imigra, era ca „domestic couple”, a lucrat o vreme ca servitor. Incepând cu anul 1955 a reusit sa practice medicina, profesiune careia s-a daruit cu dragoste si devotament pana in 1997, cand s-a pensionat.
       Nu scrisese pana la varsta pensionarii decat cateva articole din domeniul medicinei. Fiind afectat de campania de presa care urmarea denigrarea scriitorului Mircea Eliade a scris în engleza un articol destul de vehement la adresa detractorilor lui Eliade, articol pe care l-a trimis la Paris, lui Virgil Ierunca. Raspunsul acestuia ca nu poate citi texte in engleza, l-a determinat sa rescrie articolul in romaneste. In final articolul a fost publicat in revista „Vatra” sub titlul ‘’Detractorii lui Eliade’’.
       In anul 2003 publica in limba romana la Editura Criterion Publishing cartea „In apararea lui Mircea Eliade” editia I, iar in 2007 editia a II-a revizuita si adaugita. In 2004 la aceiasi editura apare versiunea in engleza „Defending Mircea Eliade”. A publicat, în 2004, un volum despre „Epoca Monarhiei în România”, cu intentia de a restabili adevarul istoric despre regii nostri, adevar care în perioada comunista, a fost falsificat. Urmeaza cartile „Descoperirea insulinei si Nicolae C Paulescu” (2006) cu editia a doua, "N.C. Paulescu si insulina, triumf si agonie" (2008)

Nicolae C. Paulescu si adevarata istorie a descoperirii insulinei

       ...Voi incerca sa redau acum tabloul biografic si cel al imenselor sale contributii in domeniul stiintelor medicale. Este imposibil sa le redam aici in detalii, putem numai sa le schitam.
       Nicolae Paulescu s-a nascut la 8 noiembrie 1869 la Bucuresti si a decedat in acelas oras la 19 iulie 1931, din parinti oraseni dar cu adanci radacini taranesti si cu profund atasament pentru religia ortodoxa. Dupa ce si-a terminat studiile secundare la Bucuresti, in 1988 se duce la Paris sa studieze medicina (1891-1894) unde este remarcat de marele Etienne Lancereaux, al carui colaborator devine. In 1897 devine Doctor in Medicina, asistent lui Lancereaux si secretar de redactie la “Journal de Medicine Interne”. Dupa studii aprofundate in chimie biologica obtine titlul de Doctor in Stiintele Naturale al Universitatii din Paris iar in 1901 cel de Doctor al Universitatii din Paris. Desi el devenise o celebritate la Paris, colaborand cu Lancereaux, si Albert Dastre, in 1900 el decide sa se reintoarca in Romania.
       La Paris el publicase un numar extrem de mare de articole stiintifice, multe foarte originale si extrem de importante, prea multe ca sa le citam. Important este si faptul ca, lucrand impreuna cu Paul Raynier, isi perfectase in mod impresionant dexteritatea in sala de operatii, in marcant contrast cu stagnacia de mai tarziu a lui Banting. Drept exemplu vom pomeni numai faptul ca el a reusit sa execute primul sutura cap la cap, a ureterului, o operatie extrem de migaloasa. (1897-98). Mai tarziu, cand se va ocupa de studiul diabetului, operatia sa de extirpare a pancreasului a fost totdeauna executata la perfectie, in contrast cu neglijenta socanta de mai tarziu a lui Banting.
       Este greu de inteles ca o somitate ca el a trebuit sa astepte patru ani inainte de a deveni profesor titular in Fiziologie la Bucuresti. Intre timp el incepuse publicarea monumentalei opere “Traité de Medicine”, cu colaborarea lui Lancereaux (vol I 1903, vol. 2 in 1905, al treilea, dupa moartea lui Lancereaux in 1912). Vol. 4 va apare, cu multe dificultati abia in 1930 la Imprimeria Scolii Militare de Infanterie din Sibiu, ceea ce spune foarte mult despre felul cum a fost el tratat in Romania. In total 3868 de pagini.
       Inainte de a reda contributiile stiintifice din perioada bucuresteana, sa amintim faptul ca in 1906, impreuna cu Printul-prelat Vladimir Ghika, care devenise catolic, au construit spitalul St. Vincent de Paul la Bucuresti, unde a lucrat mult timp ca medic. Sub comunisti, aceasta institutie a devenit “Institutul de Endocrinologie C.I. Parhon”. Acest Parhon nu a facut o singura descoperire recunoscuta pe plan mondial, dar stia sa faca politica.
       Lucrarile si realizarile lui in Romania, la fel ca si la Paris, au fost enorme. Vom mentiona numai trei.
       Paulescu a fost primul care a reusit sa extirpeze si studieze glanda pituitara, situata la baza creierului, o operatie cum nu se poate mai migaloasa, preluata si de altii, dar putini au fost aceia care au avut talentul sa o execute cu succes. Printre acetia au fost marele Harvey Cushing, care va pune bazele neurochirurgiei, inclusiv a glandei pituitare la om. Sunt multi care il considera pe Cushing drept cel mai mare neurochirurg al secolului trecut, de fapt fondatorul acestei discipline. Cushing si-a exprimat admiratia sa fata de Paulescu in nenumarate randuri, chiar utilizand expresia “beyond paradventure”.
       La fel de importante si originale sunt contributiile lui Paulescu la descoperirea rolului ficatului si al pancreasului in metabolismul glicogenului si indeosebi la diabetici, toate bazate pe experimente scrupulos conduse. A publicat peste 12 lucrari demonstrand aceste fenomene metabolice.
       Dar cea mai mare contributie a lui Paulescu a fost stabilirea in mod stiintific, experimental, a functiei insulinei (el o numea pancreina) in toate procesele metabolice ale corpului uman. Imi permiteti acum o foarte scurta introducere istorica. Prezenta zaharului in urina diabeticilor era cunoscuta din timpul faraonilor dar fara a i se cunoaste cauza. Marele Claude Bernard banuia ficatul, pe cand Lancereaux, mentorul lui Paulescu banuia cu dreptate pancreasul. In 1889 Oskar Minkowski si Joseph Freiherr von Merring, experimentand la Strassbourg (pe atunci apartinea Germaniei) cu ablatia pancreasului pentru alte scopuri isi dau seama ca animalul capata diabet si moare. In felul acests s-a stabilit legatura intre pancreas si diabet. In 1908 in Germania, Georg Ludwig Zulzer reuseste pentru prima oara sa observe o ameliorare la un pacient cu diabet, dupa injectarea unui extras de pancreas. Din lipsa de cantitati suficiente de extras, experimentul nu poate fi continuat si cele ulterioare vor esua.
       In 1912 la Chicago studentul Ernest Lyman Scott, dupa legarea ductului pancreatic, obtine un extras pancreatic cu oarecare rezultate pozitive la caini. Din nefericire este silit sa plece.
       In 1916 an, tot in SUA John R. Murlin si Benjamin Kramer obtin si ei extrase pancreatice cu oarecare efect, dar reactiile toxice sunt prea tari.
       In acelas an, dupa experimentele cu glicogenul in ficat, Paulescu isi incepe memorabilele sale experimente cu extragerea insulinei (“pancreina”) din pancreas si in acelas an (1916) el reuseste sa conduca experimente conclusive la animal (caine). Paulescu reuseste cu extrasul lui pancreatic sa reduca nivelul glucozei in sange si urina si la fel o reducere a ureei. Intervine insa razboiul si este silit sa-si intrerupa cercetarile. In acesti ani el scrie in trei volume renumitul sau tratat de Fiziologie care va fi publicat din pricina razboiului abia in 1919, 1920 si 1921. (1500 pagini). In voluml II (1920) el publica pentru prima oara aceste rezultate din 1916 si isi reia experimentele, care vor fi prezentate la Bucuresti pe 21 aprilie, 9 mai si 9 si 23 iunie 1921 si vor fi publicate în Comptes rendus hebdomadaires des séances et mémoires de la Sociéte de Biologie et de ses filiales, Section Réunion Roumaine de Biologie, Année 1921, Tome LXXXV, no. 27, 23 juillet 1921, Paris, Ed. Masson et Comp”.
       Aceste 4 comunicari sunt bazate pe 9 experimente “cateva date ca exemple”, dintre care 4 fusesera publicate în “Tratatul de Fiziologie Medicala II.
       În primul compte rendu, Paulescu descrie pentru prima oara cele trei repercusiuni dupa ablatia pancreasului la animale, care sunt si simptomele cardinale ale diabetului: a) ridicarea nivelului glucozei în sânge si aparitia acesteia în urina; b) ridicarea nivelului ureei (proteina) în sânge si urina; si c) ridicarea nivelului corpurilor cetonice în sânge si urina.

Francisc Ion Dworschak - din cartile sale

       La fel este prima data în istoria medicinei când se dovedeste rolul insulinei (numita de Paulescu „pancreina“) nu numai în reducerea glicemiei, si în metabolismul proteic (ureea) dar si efectul anticetogenic (acetonemia si acetonuria). Iar o nota prominenta de subsol informeaza cititorul atent ca detalii privitoare la obtinerea extractului pancreatic, la fel ca si detalii suplimentare la experimentele facute pot fi gasite în articolul „Paulesco, Recherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive” trimis în iunie 1921, la Archives Internationales de Physiologie (Liège si Paris), în care Paulescu reda rezultatele celor 12 experimente începute în noiembrie 1920, care formau baza concluziilor sale din cele 4 “comptes rendus”, dar mai detaliat, indicând modul cum a procedat, metodele utilizate, datele obtinute, include si tabele cu aceste date (însa fara diagrame).
Aceasta contributie la studiul diabetului este evenimentul cardinal, in istoria diabetului, înainte de succesul ulterior al lui Collip, care va fi înregistrat pe 23 ianuarie 1922. Aici Paulescu dovedeste efectul insulinei asupra intregului metabolism. Alte elemente vor fi recunoscute si apreciate abia dupa multe decenii.
       Comparate cu publicarile lui Banting si Best, anul viitor, cele ale lui Paulescu sunt indiscutabil superioare.
       Trebuie sa ne dam seama ca aceasta imensa realizare a lui Paulescu a fost facuta utilizand procedeuri de laborator mult inferioare celorlalti cercetatori pe acest teren (Kleiner. Banting, Collip). Numai un geniu de talia lui Paulescu ar fi putut realiza asa ceva. Drept exemplu, sa consideram numai acest fapt: pentru o singura determinare a nivelului glucozei in sange, Paulescu utilizand metode vechi (Pfluger), avea nevoie de 25 cc, deoarece el nu putea dispune de metodele moderne dar si mai costisitoare folosite in Vest, unde ei obtineau aceste rezultate cu numai 0.1 cc de sange!
       De fapt aici se incheie acest capitol asa de stralucitor in cariera lui Paulescu. Cu metode atat de primitive el realizase imposibilul. Dar el realizase mai mult decat predecesorii lui sau nedemnii cercetatori din Toronto.
       Cercetarile sunt continuate la Toronto, unde pe 12 decembrie soseste tanarul dar genialul James Bernard Collip. Acesta in cateva saptamani confirma rezultatele lui Paulescu, face si alte importante descoperiri si avand la indemana noile metode de laborator reuseste sa faca primul extras pancreatic, suficient de pur pentru a fi incercat la om. Si asa pe 23 ianuarie 1922 a injectat extrasul sau pancreatic adolescentului Leonard Thompson, care scazand nivelul zaharului in sange, a fost bine suportat de pacient si acesta va trai si va deveni matur. Asa a inceput o noua era in tratamenul diabetului.
       Ca atare putem spune fara ezitari ca Nicolae Constantin Paulescu si James Bertram Collip au fost advaratii descoperitori ai insulinei, ca hormon antidiabetic si ca medicament in tratamentul acestei boli.
       Printre ceilalti participanti la lucrarile din Toronto putem mentiona meritele lui Macload, care a indrumat echipa pana la sosirea lui Collip si pe Best, care a executat fidel ordinele lui Banting.
       Cat despre Banting este greu sa gasesc cuvinte de lauda. Singurul lui merit a fost ca a el initiat acest curs de evenimente la Toronto care in final s-au terminat cu succes datorita lui Collip. El si-a inceput cariera in mod rusinos. Citise un articol al lui Moses Barron in care acesta prezentase un caz de blocaj a canalului pancreatic, datorita unui calcul format acolo. Dar nu a admis acest fapt decat dupa decernarea premiilor Nobel. Si in plus nu a mentionat decat dupa decernarea premiului Nobel faptul ca Barron in acelas articol dadea toate amanuntele privitioare le experimentele altora cu ligatura ductului pancreatic. In plus era ignorant in materie si chiar necinstit. Toate ideile au venit de la profesorul Macleod si altii si aproape nimic de la el. Drept recunostinta l-a tratat pe Macleod in modul cel mai abuziv si nedemn, dupa ce devenise “celebru”. A falsificat rezultatele lui Paulescu si nu si-a cerut niciodata scuze. Pe Collip, adevaratul erou de la Toronto l-a atact in mod fizic, badaranesc. Pe Paulescu l-a ocultat fara rusine, desi este aproape cert ca de la el aflase ca nu era necesar sa faca ligatura canalului pancreatic dar a avut tupeul incredibil sa pretinda pana la sfarsitul vietii sale ca marea realizare in acest capitol al istoriei medicinei a fost ideia lui (furata de la Barron) de a se face ligatura ductului pancreatic inainte de a se face extragerea hormonului si care nu a avut nimic de a face mai tarziu cu producerea insulinei.
       Dar si mai mult. In mod pervers i-a faslificat fara rusine opera, prezentand succesle lui Paulescu drept esecuri.
       Daca Paulescu ar fi fost familiarizat cu limba engleza si ar fi aflat de excrocheriile lui Banting, acesta ar fi disparut in anonimat.
       Si odata insulina introdusa in medicina, datorita muncii si geniului lui Collip, Banting nu a mai fost in stare sa contribuie cu ceva nou in medicina, absolut nimic, numai o ingamfare de care numai unul redus la minte este capabil. Ce contrast cu ceilalti care toti s-au distins cu noi cercetari si descoperiri. A inceput sa picteze si a reusit sa faca cateva panze, nu proaste pentru un amator. Din amator in stiinte a devenit un amator artistic, calitate mult mai nobila.
       O stranie ironie a sortii a fost faptul ca Premiul Nobel a fost decernat lui Banting si Macleod. Acest eveniment a fost insotit de cateva aspecte ciudate. In primul rand a fost prima oara cand acest premiu a fost acordat pentru o descoperire facuta numai cu un an mai inainte. Pe urma a fost numai al treilea caz cand a fost acordat chiar in anul primei propuneri. Legata de aceste doua aspecte este persoana laureatului danez August Krogh. Acesta primise acest premiu Nobel in 1920 pentru cercetarile sale despre “mecanismul regulator al capilarelor” (the capillary motor regulating mechanism). Ca atare se bucura de un enorm prestigiu si in plus era un prieten intim cu Profesorul Göran Liljestrand, secretarul Comitetului Nobel pentru medicina.
       O explicatie foarte plauzibila ar fi urmatoarea. In toamna anului 1922 Krogh este invitat pentru o vizita in SUA unde vine insotit de sotia sa care cu un an mai inainte fusese diagnosticata ca diabetica. La un banchet, sotia este asezata alaturi de renumitul diabetolog american Eliot P. Joslin care ii relateaza descoperirea insulinei la Toronto si deja in uz. Ca atare cuplul Krogh isi schimba itinerariul si vine la Toronto, unde sunt gazduiti ca oaspeti de J.J.R. Macleod (23-25 noiembrie 1922). Collip si Best erau plecati, singurul la Toronto fiind, in afara de Macleod, Banting. De la Macleod Krogh capata brevetul pentru producerea insulinei in Danemarca. Reintors in Danemarca Krogh incepe numai decat (12 decembrie) producerea insulinei (Nordisk Insulin Laboratory) si primul pacient este tratat la 13 martie 1923.
Acum, si aici noi speculam numai ca Krogh, ca sa se revanseze, propune pe J.J.R Macleod alaturi de Banting pentru premiul Nobel in acelasi an.
       Ca atare Paulescu si Collip, care au reprezentat adevaratul progres in descoperirea insulinei in perioadele lor respective, nu sunt nominalizati si nu se pot califica pentru aceasta mare onoare. Si odata premiul dat, este imutabil.
       Si acesta este sfarsitul istoriei descoperirei insulinei, un eveniment atat de stralucitor in istoria medicinei, pentru care meritau sa fie onorati multi oameni de stiinta pentru eforturile si contributiile lor, dar care nici nu mai sunt pomeniti. Unii, ca Paulescu au fost chiar victimizati.
       Collip, inca tanar, isi va creea o mare faima prin contributiile sale la descoperirea hormonilor Glicokinin (1923), paratiroid (1925), Oestrion (Premarin) si a hormonului ACTH.
       Paulescu in schimb, in apusul vietii sale creeatoare, dupa o cariera asa de ilustra, nu-si va reveni de fapt niciodata dupa aceasta lovitura atat de nedreapta.
       În ciuda tuturor acestor lovituri crunte ale soartei, Paulescu isi continua activitatea sa stiintifica. A combatut, dupa temeinice cercetari, „constanta Ambard” privitoare la eliminatia urinara, a facut experimente asupra sediului unor instincte în cortexul creierului. În 1928, în afara unor articole publicate în „Journal d’Urologie” de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza si V. Trifu), el reia lucrarea ce o începuse, pe vremuri, împreuna cu Lancereaux. Asa apare, cu mari dificultati, la Imprimeria Scolii Militare de Infanterie din Sibiu, „Traité de Médecine IV, Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et génital” (676 pagini). Volumul al cincelea al „Tratatului de Medicina” (dedicat sistemului mezodermic, respectiv aparatului sangvino-limfatic si celui locomotor) a ramas doar în forma de manuscris.
       O contributie de seama la aprecierea marelui merit al lui Paulescu vine de la Sir George Alberti, din Anglia, presedintele IDF (International Diabetes Federation) si al „Royal College of Physicians UK”. Acesta pare sa fie primul autor anglo-saxon, dupa câte am putut constata noi, care acorda o mare valoare cercetatorului francez Lancereaux, mentorul lui Paulescu, care, în 1887, concepuse, bazat pe observatii clinice, teoria ca pancreasul ar putea sa fie legat de diabet. Si mai departe, aprecierea despre cercetatorul român: „parerea mea personala este ca observatiile lui Paulescu erau fundamentale pentru a întelege (rolul) insulina, dar canadienii au fost primii care au tratat pacienti cu success. Enormei opere a lui Paulescu nu i s-a acordat destul merit.”
       Dupa opinia mea, Sir George Alberti a scris cele mai întelepte cuvinte despre acest subiect mult controversat.
       Dar ce destin tragic a avut Paulescu, acest om atat de exceptional.
       La moartea lui Paulescu pe 19 iulie 1931, cortegiul mortuar numara nu mai putin de 30.000 de persoane. Daca a fost criticat de autoritatile bisericesti si de multi obscuri oameni de stiinta, poporul, oamenii simpli, talpa tarii intuise ca cu el Romania a pierdut pe cel mai genial in stiintele medicale.

*** *** ***

Ioan BARBU

Valeriu MIHAILA

Alexandru TOMESCU