Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade şi gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri

 

 

Motto : „Mijloacele moderne de dezinformare sînt creatoare de false mitologii si de fantomatice valori”, scria laureatul Premiului Goncourt al Academiei Franceze (vezi Vintilă Horia în „Revista Scriitorilor Români”, Muenchen, 1977).

 

Isabela Vasiliu-Scraba

„Având presimtirea dezastrelor teritoriale din vara acestui an apocaliptic (1940) m’am încumetat să afirm că noi, Românii, vom avea un viitor de natură spirituală cum n’am avut niciodată”.  Spusa lui Blaga, -desprinsă din Prelegerea inaugurală pe care a ţinut-o la Sibiu în anul universitar 1940-1941 (la Universitatea din Cluj mutată la Sibiu la vremea când administrația ungurească masacra românii (1) din jumătatea de Ardeal primită de la Hitler -, s-a adeverit întocmai. E suficient să ne gândim la românitatea de după Cortina de fier, cu prestigioasele ei contribuții la cultura universală, la acele nume de scriitori despre care decenii la rând cei din ţara subjugată de sovietici n-au avut voie să vorbească: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Nicolae Herescu, Emil Cioran, Horia Stamatu,  G. Uscătescu, Al. Ciorănescu, G. Ciorănescu, C-tin Amăriutei, Eugen Ionescu, Al. Busuioceanu, St. Lupascu, Th. Cazaban, Bazil Munteanu, Eugen Lozovan, Dimitrie Găzdaru, Sever Pop, Alex. Randa, D. Ghermani, Grigore Nandris, E. Turdeanu, Petru Iroaie, Scarlat Lambrino, Zevedei Barbu, Stan M. Popescu, G. Racoveanu, Octavian Vuia, St. Teodorescu, Vasile Posteucă, Giorgio Caragaţă, Teodor Oncilescu, Eugen Coseriu, Ion Gutia, Mircea Popescu, Petre Ciureanu, Ghe. Bumbesti, Victor Buescu si multi, multi altii.

Dincoace de Cortina de fier, cultura românească, prin reprezentanții ei rămași în ţara ciuntită, trebuia lichidată după gratii (Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Dimitrie Cuclin, Emanoil Ciomac, Ion Caraion, Ovidiu Cotruș, N. Balotă, I. D. Sîrbu, Barbu Slătineanu, Vladimir Străinu, Dumitru Murărașu, Horia Stanca, Edgar Papu, Alexandru Marcu, acad. Nichifor Crainic, Părintele Arsenie Boca, dr. Benedict Ghiuș, C-tin Tomescu, profesor de istoria bisericii românești la Facultatea de Teologie din Chișinău,  Constantin Noica,  Anton Dumitriu, N. Steinhardt, Dinu Pillat, Radu Gyr, Păstorel, Al. Paleologu, Teofil Sauciuc-Săveanu, profesor de istorie la Universitatea din CernăuțI, decan al Facultății de Litere si Filozofie din Bucuresti, acad. Florian Stefănescu-Goangă, acad. I. Lupaș, acad. Al. Lapedatu cu fiul său Ion Lapedatu, director al Băncii Naționale, Mihail Manoilescu, guvernator al Băncii Naționale, acad. Silviu Dragomir, acad. Ioan Nistor, Marioara Golescu, acad. Stefan Meteș, acad. R. Rossetti, acad. C-tin C. Giurescu, arestat pe 5/6 mai 1950 în grupul istoricilor, acad. George Fotino, acad. Dumitru Caracostea, acad. Mircea Florian, acad. Ion Petrovici, Petre Țuțea, acad. Gheorghe Brătianu, etc.), interzisă, pusă pe foc, mutilată în imense depozite improprii pentru conservarea cărților și trecută la fonduri secrete. Abia din 1964, după două decenii de „ură manifestă contra tot ce era valoare în cultura noastră a început să ni se restituie cu lingurița ceea ce ni s-a zmuls în mod brutal” (Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.378). In locul valorilor validate de timp, după 23 august 1944 s-a instituit dominaţia non-valorii si selecţia inversă. Adică promovarea unor lucrări de valoare incertă care să le înlocuiască pe cele autentic valoroase.

După distrugerea învățămîntului superior si Academiei Române, participarea sub cenzură la simulacrul de cultură comunistă a fost reflectată tocmai de asemenera valori incerte abundent mediatizate si după împușcarea lui Ceaușescu, ocazie binevenită de remanifestare a „urii proletcultiste” din primii douăzeci de ani față de „tot ce e național, începând cu însăși istoria națională. În locul marilor Istorii ale lui Nicolae Iorga…interzise ca fiind reacționare, e introdusă oficial… o istorie falsificată, deformată și insultătoare” (2).

Însuși Mircea Eliade observase că perioada de ocupație comunistă a României coincide cu „vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor și ruperea legăturilor organice cu tradițiile autentic naționale”. Satrapii culturii, „improvizați în diriguitorii ei” (cum scria M. Nițescu despre Leonte Răutu în op. cit., la p.375) n-au ostenit nici după abolirea comunismului să pună la zid valorile autentice, fapt demonstrat (fără putință de tăgadă) prin perseverenţa atacurilor (nedrepte fiindcă mincinoase si absurde, folosind termeni improprii, satanizaţi vreme de peste şase decenii) îndreptate împotriva lui Mircea Eliade (1907-1986). 

Dictionar De Religii

Tendinţa oficială post-comunistă de a-l coborî pe Mircea Eliade înălţându-l în locul acestuia pe psiho-sociologul  (apud. M. Eliade) născut în 1950 s-a conturat limpede când „oficialul” Andrei Pleșu a decretat la Televiziunea Română pe 5 octombrie 1991 că Ioan P. Culianu (3) ar fi fost „mai bun decât Mircea Eliade”, părere mediatizată ulterior si prin Suplimentul Litere, Arte si Idei  al ziarului „Cotidianul” (vezi L.A.I., Anul II, No. 19/52 din 18 mai 1992, p.8). Mai târziu, în 1993, „oficialul” G. Liiceanu publica la fosta Editură „Politică” (rebotezată de el „Humanitas”) micul Dicționar al religiilor tradus din franceză de Cezar Baltag (reeditat de Humanitas în 1996), punând pe același nivel si cu același corp de literă numele compilatorului Culianu, - care scrisese că a adoptat „în general punctul de vedere din Histoire des croyances…, 3 volume apărute la Payot, Paris 1976-1984, 491+519+361p.” (vezi Dicționar al religiilor, trad. Cezar Baltag, București, Humanitas, 1993, p. 14) -,  cu numele academicianului Mircea Eliade (4), din opera căruia proveneau ideile rezumate în majoritatea fișelor dicționarului. Cu ocazia punerii pe piață a Dicționarului, Humanitas a difuzat si o serie de minciuni referitoare la parcursul academic al așa-zisului „discipol” (vezi Serban C. Andronescu, A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? ).  Practica era, ca să zicem așa, deja „implementată” odată cu prezentarea lui Culianu la Nemira si în Dicționarul ARA scos în 1992 la Davis de informatorul de Securitate Ion Manea Manoliu care scria din SUA note informative despre Eliade. În toate acestea adevărul era  «uitat», desigur mult  prea sistematic spre a nu părea înadins. De pildă, de nicăieri cititorul nu putea afla că în Olanda I.P. Culianu a predat limba română, ca asistent din 1976 până în 1985 si conferenţiar începând din 1 ian. 1986, an în care părăsește postul de la Groningen spre a se muta la Wassenaar (si de aici la Boston, după 12 ani de stat în Olanda). Peste tot era propagat neadevărul după care Culianu ar fi ajuns la Chicago profesor „plin” când  în realitate el fusese în 1991 doar pe punctul de a fi angajat profesor asociat.

Deși dicționarul scos în 1993 ar avea trei autori, pe marele (5) Mircea Eliade alăturat lui Culianu, ieșit doctor la limita timpului admisibil, doar doi apar prezentați de fosta Editură „Politica”, întucât la colaboratoarea H. S. Wiesner nu s-a putut probabil menționa nici o carte proprie. 

O altă perseverentă manipulare post-decembristă, bazată pe escamotarea faptului că numele lui Culianu a fost necunoscut până la uciderea sa „rituală” (Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I. p. Culianu și o nouă ipoteză privitoare la asasinatul politic de la Chicago,  http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago ), se vede din părerea proprie a lui Moshe Idel - trâmbițată pe coperta a IV-a a Psihanodiei (Polirom, Iași, 2006) -, după care Eliade și Culianu ar fi fost, la egalitate, „cei doi mari istorici români ai religiilor”, când de fapt, după Eliade, românii prețuiți în Franța ca istorici ai religiilor au fost doi prieteni : Sergiu Al-George si Arion Roșu. Tot în direcția gonflării lui Culianu s-au manifestat (cu bani de la buget) și cei care au plătit traducerea (si tipărirea) în numeroase limbi a Dicționarului religiilor, fără a observa „expirarea” acestuia. 

Fiind cu mare atenție pregătit de tipar de Culianu care a ținut să facă reclamă lui Moshe Idel si altora (de ca și cum toți cunoscuții lui Culianu trecuți de acesta la biliografie ar fi fost citați de Mircea Eliade în persoană!), micul dicționar s-a „expirat”  tocmai datorită bibliografiei sale „adusă la zi” înainte de 1990. Dacă Ioan Petru Culianu ar fi ținut seamă de dorința lui Mircea Eliade, acest lucru ar fi putut fi evitat. Fiindcă filozoful religiilor onorat pe întreg mapamondul îi sugerase protejatului său a nu folosi decât opera eliadescă drept sursă bibliografică pentru a face sub formă de dicționar un compendiu al viziunii eliadești asupra istoriei religiilor. Această  dorință neluată în seamă de Culianu mai transpare azi doar din titlul ediției americane a dicționarului apărut când încă mai trăia soția lui Mircea Eliade: The Eliade  Guide to World Religions (Harper, San Francisco, în 1991).

 

Așadar, acţiunea de «lichidare» a lui Mircea Eliade (premiat de Academia Franceză pentru originalitatea perspectivei sale asupra istoriei credințelor religioase) prin «atacuri la comandă» (6) cu argumente preluate din  Dosarul «Eliade» (1972) contrafăcut în Israel spre blocarea candidaturii la Premiul Nobel -, o vedem de mai bine de două decenii contrabalansată prin gonflarea și propulsarea lui I.P. Culianu pe toate căile imaginabile.

Din cele 45 de cuvinte de dicţionar pe care profesorul de română de la Groningen i le propusese (v. scrisoarea lui Culianu din 29 aug. 1980), Mircea Eliade nu i-a publicat lui Culianu decât șapte fişe de dicţionar. Si acelea numai după ce au fost revizuite de Cicerone Poghirc  (Bendis, Dacian Riders, Geto-Dacian Religion, Sabazios, Thracian Religion, Tracian Rider și Zalmoxis).  Cele șapte fișe au fost tipărite de Polirom în colecţia ‘Biblioteca Ioan Petru Culianu’ sub titlul Cult, magie, erezii. Articole din enciclopedii ale religiilor, bun prilej de confecționare a unui nou volum care să crească în mod artificial „opera”.  Dacă la mijloc n-ar fi fost evidenta tendință de manipulare în direcția gonflării lui Culianu, volumul ar fi putut fi încadrat de Silviu Lupescu (directorul Editurii Polirom) în colecția ‘Biblioteca Cicerone Poghirc’, fișele fiind publicate si sub semnătura lui Poghirc. Dubla semnătură este un indiciu cât se poate de limpede că în opinia lui Eliade (redactor șef al Enciclopediei religiilor în 16 volume, Macmillan, New York, 1987), Cicerone Poghirc era mai în temă cu istoria religiilor decât tânărul Culianu.

Față de indo-europenistul Cicerone Poghirc (1928 – 2009), profesor emerit din 1980 la Ruhr-Univ. Bochum, (conferențiind la universitățile din Athena, Duesseldorf, Freiburg, Heidelberg, Paris, Roma, Tuebingen) asistentul de română I.P. Culianu a fost în realitate un istoric al religiilor „promițător” (Eliade, 1983) însă nerecunoscut de mediul academic occidental, în ciuda faptului că însuși marele Eliade l-a ajutat pe Culianu să-și publice cele două volume stiințifice la editurile care-l publicau pe el în Franța, Italia si în SUA.

 

In campania, să-i spunem “românească”, de înlocuire a lui Mircea Eliade (acuzat fără nici o bază că, vezi Doamne, s-ar fi „compromis”) cu Ioan Petru Culianu pe care compromisurile politice l-au costat viaţa (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui Culianu si o nouă ipoteză privitoare la asasinatul de la Chicago, sau http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago  si umilirea din momentul executării sale în WC-ul universității care urma să-l angajeze ca profesor asociat (conferențiar), când nu se afirmă direct acea minciună gogonată după care urmaşul lui Eliade (7) ar fi fost Culianu, minciuna este insinuată indirect, prin formulări ce invocă  “impresionanta carieră ştiinţifică [a lui Culianu], de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa (…) lui Mircea Eliade” (vezi Leon Volovici, în Revista „22” din 16 iulie 2007). Prin astfel de mincinoase formulări (referitoare la o închipuită carieră universitară în domeniul istoriei religiilor) se trece sub tăcere că la Milano bursierul Culianu era student, iar la Groningen din 1976 până în 1985 a fost asistent de română si, mai ales, se neglijează faptul că nici unul din volumele de istoria religiilor scrise de Ioan P. Culianu nu a fost premiat de vreun for academic (nici din Italia lui Ugo Bianchi, nici în America lui Hans Jonas, si nici din Franța lui Daniel Dubuisson, IRHIS, Univ. Lille 3). De acest lucru nu au ţinut seamă cei care au botezat cu numele lui Culianu una din cele două săli (aceea aflată mai la vedere) a micuțului «Institut de istoria religiilor» înființat în cadrul Secției de istorie în 2008 de fostul ministru A. Pleșu (a doua sală primind numele marelui Eliade). 

 

Dacă în Franţa, cei de la Editura Plon (care au tipărit Dictionnaire des religions prima dată în 1990) au marcat pe coperta cărții cu un corp de literă mare numele lui MIRCEA ELIADE drept autor si cu o literă de vreo trei ori mai mică numele lui Culianu, în manipularea post-decembristă s-a abandonat de mult dreapta măsură a unui minim bun simț: La Universitatea din Iaşi se predă «paradigma Eliade-Culianu de interpretare a mitului» (prof. Nicu Gavriluţă, decanul Facultăţii de Filozofie) de parcă chiar ar exista o asemenea fantezistă paradigmă, iar la repetata editare a  Dicţionarului religiilor numele lui Culianu este pus pe acelasi rând si cu acelaşi corp de literă cu numele lui Eliade ale cărui idei au fost compilate de Culianu în majoritatea articolelor acestui dicționar.

 

Dar nu numai înghesuirea pe acelaşi rând menit să sugereze minciuna unei  consideraţii egale de care s-ar fi bucurat în lumea academică occidentală ambii autori ai dicţionarului (Humanitas, 1993; ed. II, 1996) atrage atenţia din primul moment. Uimeşte si prezentarea autorilor, cu acordarea de spaţii perfect egale. Ceea ce a însemnat, fireşte, ciuntirea operei marelui Eliade (membru a numeroase academii, prețuit în cele mai alese medii universitare occidentale care i-au decernat prestigioase premii) până a rămas din ea mai puţin de un sfert. Si nici aşa directorul Editurii Humanitas nu a putut să o aducă la o dimensiune comparabilă cu opera conferențiarului de română de la Groningen. De aceea, numărul scrierilor lui Culianu a fost artificial umflat: din cele 40 de volume științifice, G. Liiceanu indică doar 11 titluri de cărţi ştiinţifice la Eliade (cu trei volume apărute sub un singur titlu: Histoire des croyances …), iar la Culianu înșiră 9 titluri, dintre care două romane („neștiințifice”),  din cele șapte rămase unul fiind Dictionnaire des religions, volum care ar fi trebuit să fie trecut la Mircea Eliade așa cum indicase editorul francez (Plon, Paris, 1990). Pe lângă romanul din 1989 La collezione di smeraldi (8),  Editura Humanitas a sporit  grămada si un alt roman netipărit la data apariției dicționarului la Plon (pe 1 aprilie 1990), trecut la p. 4 drept volum după care s-a făcut traducerea, ca să nu mai amintim si de faptul că două titluri menționate dublează aceiași lucrare în franceză  (Experiences de l’extase) si în engleză.

 

            Desigur, pentru gonflarea operei celui asasinat înainte de a-și da adevărata măsură, era imperios necesar ca pecetea minciunii să se lăţească multiplicând lucrările lui Culianu si prin acel subterfugiu al prezentării drept cărţi diferite a aceleiaşi teze de doctorat de «troisième cycle» din 1980. Apărută la Payot, după insistențele lui Eliade, căruia editorul Pidoux Payot i-a cerut să scrie o prefață „condiție sine  qua non ca să publice cartea” (v. M. Eliade, Jurnal, 1 aug. 1984) cartea Experiences de l’extase (Payot, Paris,1984, Prefață de Mircea Eliade) a fost tradusă în engleză întâi cu titlul Psychanodia (Leiden, 1983). „Mă tot întreb – scria Eliade pe 14 nov. 1980 – de ce Vermaseren ține morțiș să traduci Experiences de l’extase  în englezește. Cei ce o înțeleg, o pot citi și în franțuzește” (v. Dialoguri întrerupte, 2004, p.223).

            „Revizuită și adăugită”, aceeași carte Experiences de l’extase cu titlul schimbat în Out-of-this World (SUA, 1991) a apărut la obscura editură Shambhala din Boston, unde Culianu se mutase după ce a părăsit Olanda. Deși volumul scos de Payot fusese propus spre traducere și publicare editurii universitare de însuși Mircea Eliade imediat ce a primit cartea de la Culianu (v. scrisoarea lui Mircea Eliade către Culianu din 18 nov. 1984), el n-a apărut la Editura Universității din Chicago, pentru că nu fusese acceptat, cum s-a întâmplat cu Eros and Magic in the Renaisance (trad. Margaret Cook, 1987) oferit editurii tot de faimosul profesor Eliade.

            După cum aflăm din interviul lui Culianu din februarie 1990 din Italia, ultima variantă (Out-of-this World, 1991) a doctoratului de troisieme cycle (Experiences de l’extase) ar reprezenta ceva nou datorită modificărilor aduse. Bazat pe această precizare, Patapievici s-a crezut îndreptățit să scrie entuziast despre „ultimul Culianu” (9) care ar fi fost de-a dreptul gigantic față de „primul Culianu” fără să ia seama la o părere mai avizată despre nereușita cărții cu titlul Out-of-this World (Boston,1991). În această privință se pronunțase încă din 1993 un prieten din tinerețe a lui Culianu, după ce cartea fusese tradusă în italiană cu titlul  I viaggi del’anima si publicată de editura comunistă Mondadori (Milano, 1991).  Profesorul G. Cassadio a scris că aceasă ultimă opera de sinteză a fost “una delusione, di molto inferiore alla produzione scientifica antecedente” (cf. G. Cassadio citat de Ezio Albrile in studiul Diafane sovversione din Rivista di Studi Indo-Mediteranei, Anno I/2011, e-journal ).

 

            De fapt, în diversificarea operei sale ştiinţifice, dovedind o reală aplecare spre erudiţie, ca şi în contribuţiile sale la câteva volume colective, Culianu a folosit cam acelaşi material din lucrările pregătite pentru examene (v. Cuvântul de mulțumire care precede volumul Psychanodia). Astfel că din teza de licenţa de la  Milano (1975) întâi a apărut în tiraj restrâns volumul  Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apoi lucrarea de licență a fost  publicată  în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas), pentru a fi mai departe prelucrată sub forma volumului Experiences de l’extase  (două capitole din acest volum „sînt deja cuprinse în volumul Iter in silvis” îi spunea Culianu lui Handoca pe 21 iulie 1981), dar si a doctoratului de stat din ianuarie 1987, cu teza Recherches sur les dualismes d’Occident. Analyse de leurs principaux mythes, Lille-Theses, 1989), publicată în același an si în traducere italiană (I miti dei dualismi occidentali, 1989) apoi retipărită în franceză la Paris cu titlul Les gnoses dualistes d’Occident (Plon, 1990), probabil după acceptarea publicării de către Plon a volumului Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, la trei ani de la moartea lui Eliade. Desigur asemenea pritocire n-a putut păcăli decât pe nespecialiști, fiindcă specialiștii i-au reproșat lui Culianu puținătatea lucrărilor proprii. Poate tocmai de aceea (de două decenii) editorii români ai lui Culianu se silesc să-i tot umfle numărul de cărți.

 

Sistemul propriu de lucru este menţionat de Ioan P. Culianu când scrie despre geneza lucrării Eros şi magie. Cartea a fost publicată în 1984 cu ajutorul lui Mircea Eliade la Flammarion (despre ea informatorul de Securitate Sorin Antohi – vezi rev. „22” din 12 aug. 2008 -, în postfața traducerii românești din 1999, p. 442 -, inventează o istorie fabuloasă cu o așa zisă „descoperire” a manuscrisului, despre care în realitate Eliade îi tot scrisese lui Yves Bonnfoy, directorul editurii Flammarion). Tot cu ajutorul academicianului Eliade este tradusă la University of Chicago Press. Volumul ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă de la Bucureşti din 1972 (Ficino si platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări de seminar din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce profesorul Cicerone Poghirc le adusese din ţară. Spre a umfla cât mai mult „producția bibliografică” a lui Culianu, din materialele rămase după publicarea la Flammarion, Sorin Antohi a mai alcătuit încă o culegere de texte cu titlul Jocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii, tradusă (cu bani de la buget) în engleză ca Mind Games (Central European University, Budapest, 2004).

 

            Studiile despre gnoză din Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apar înglobate şi în volumul Experienţe ale extazului,  publicat la Payot în 1984 tot cu sprijinul lui Eliade. Tot din cartea de la Payot, vreo 30 de pagini, sub titlul L’Ascension de l’âme dans les mystères a et hors des  mystères, au fost cuprinse si în lucrarea colectivă La soteriologia dei culti orientali nell’Imperio romano (Leiden, 1982) îngrijită de Vermaseren. Cartea englezească a lui Culianu apărută la Leiden în  1983, cu titlul Psychanodia (enumerată de Moshe Idel alături de Experiențe ale extazului, de ca și cum ar fi altă lucrare) este  varianta englezească a lucrării de «troisième cycle» (Experienţe ale extazului).  

 

            Prelucrarea diferită a aceluiaşi material pe tema gnosticismului a constituit o adevărată capcană pentru H.R. Patapievici, comentator cu ifose de cunoscător avizat în multe, foarte multe domenii, dar mai ales în filozofie. Drept postfaţă la una din traducerile românești (cu care prin succesive reeditări Nemira si Poliromul au umplut librăriile post-decembriste), Patapievici a publicat un studiu şcolăresc despre gândirea lui Culianu. Avansând ideea că Ioan Petru Culianu (prin cele scrise pentru un examen sau altul şi publicate cu sprijinul lui Eliade) l-ar fi depăşit, vezi Doamne, pe faimosul Mircea Eliade (autor al unei opere ştiinţifice apreciate pe tot mapamondul), fostul fizician face eroarea  să creadă că ascensiunea sufletului şi gnosticismul ar fi diferite una de alta, când (după Eliade) ascensiunea sufletului reprezintă doctrina centrală a gnozei.

 

            Fără a reține acest lucru pe care Eliade îl scrisese într-una din cele două scurte prefeţe la cărţile lui Culianu din 1984, H. R. Patapievici subliniază cât poate el de apăsat că originalitatea celor scrise de Culianu despre ascensiunea la cer a sufletului si modul genial de a pune problema gnosticismului au reprezentat două contribuţii majore ale lui Ioan P. Culianu ca istoric al religiilor. Prin aceste „inovatoare” două contribuţii el l-ar fi lăsat cu mult în urmă pe “idolul lui din adolescenţă” (L. Volovici). Bucuros de o asemenea găselniță, fără alte argumentări, Patapievici mai scrie că cele două contribuţii geniale ale lui Culianu, ar depăşi cu mult demersul eliadesc.

 

            Față de  asemenea păreri (manipulatoare prin obsesiva lor repetare), ivite din tot soiul de neputințe sau prin „comandă”, un simplu comentariu pe site-ul Amazon  aduce lucrurile pe făgașul normal, oferind indirect impresia unei lumi necopleșită pe de-a-ntregul de minciună. Iată ce scria „Alex” în marginea ediției de buzunar a dicționarului (Mircea Eliade, Dictionnaire des religions, Poche, 2000; 2003), unde apare trecut cu litere mari numele lui Mircea Eliade si cu litere mai mărunte numele celui care a îngrijit volumul: „Mircea Eliade nous gratifie, comme à son habitude d’un chef d’oeuvre de recherche, de comparaisons, d’analyses qui permettent d’entrer dans l’intimité de nombreuses religions méconnues, ainsi que d’avoir le regard on ne peut plus objectif d’un expert en toutes religions sur les grandes religions du livre, avec lesquelles il est bien  plus difficile de prendre du recul. Si certaines analyses sont parfois un peu courtes, ce dictionnaire est pour moi une mine d’informations et un chef d’oeuvre de précision” (17 iulie 2002).

 

            Doar în spațiul fostei terori ideologice comuniste, si al perseverentei manipulări întru săltarea lui Culianu deasupra „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, gogomănia de a separa gnosticismul de ascensiunea sufletului pentru a le considera două “catene tematice” diferite o găsim preluată de la Patapievici de E. Iricinschi (din clientela grupului Plesu –Liiceanu  –Patapievici) în postfaţa scrisă de el pentru volumul Experienţe ale extazului (Nemira, București, 1998).

 

                                                                                                                                                      Cum am semnalat mai sus, în prezentarea autorilor Dicţionarului religiilor, Editura Humanitas alocă acelaşi spaţiu pentru Mircea Eliade, membru a cinci Academii şi profesor honoris cauza a zece Universităţi, si pentru I. P Culianu (1950-1991) aflat la începutul carierei sale academice în calitate de profesor de istoria religiilor, un început retezat brutal, chiar înainte de momentul titularizării în postul de profesor asociat de istoria religiilor, întrucât cartea verde nu-i ieşise lui Culianu decât cu o lună înainte de a fi asasinat (10).

 

            Ca să-l coboare cu de-a sila pe Mircea Eliade (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George ) la acelaşi nivel cu Ioan Petru Culianu care doar prin demersurile lui Eliade a ajuns să publice în 1984 la Flamarion si la Payot si să ţină ca «visiting professor» două conferinţe la Chicago în primăvara anului 1986, G. Liiceanu  a trebuit să opereze masive amputări ale parcursului vieţii academice a lui Mircea Eliade, făcându-se că «uită» distincţiile primite de Mircea Eliade drept semn al aprecierii de care se bucura în lumea academică occidentală (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade în cyberspațiu,în rev. „Argeș”, iunie 2007, http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=686:reactii&catid=110:revista-arges-iunie-2007&Itemid=112 ).

 

            In schimb, directorul Editurii Humanitas «aranjează» cariera lui Culianu folosind înflorituri stilistice ca să escamoteze faptul că Ioan Petru Culianu a fost un istoric al religiilor ne luat în seamă nici măcar de mediul academic francez, unde si-a luat titlurile necesare unui cariere universitare în acest domeniu. Banalitatea unei licențe din 5 nov. 1975 pe tema gnosticismului (Milano, 1972-1975) este preschimbată de Liiceanu în „ primul doctorat”, trecută fiind sub tăcere angajarea în Olanda ca asistent de română (1976-1986), si înscrierea (cu ajutorul lui Eliade) la doctorat în Franța. Să nu apară niciunui cititor că lui Culianu care scria în 1985 note către Securitate despre Eliade (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 230-233) i-au trebuit trei ani să treacă hopul «doctoratului de  troisième cycle» (trecut într-un an de Serban C. Andronescu), desi pentru Culianu comisia fusese  aranjată de Eliade (președintele Comisiei) să fie din patru profesori, trei favorabili candidatului (vezi Dialoguri întrerupte, Polirom, Iași, 2004). Aici G. Liiceanu consemnează că ar fi fost vorba de un al doilea doctorat.

 

            Pentru că în italiană licenţa se spune «dottorato», directorul Editurii Humanitas nu va scrie că I.P.Culianu şi-a luat licenţa la Universitatea Catolică din Milano, ci că şi-a luat «doctoratul», spre a putea mai încolo să noteze următoarea minciună, anume că în 1980 Culianu susţine un «nou» doctorat la Sorbona (vezi Doamne, un al doilea doctorat) cu acea lucrare despre experienţele extatice. A treia minciună e si mai gogonată fiindcă îl „saltă” pe Culianu „profesor de romanistică si de istoria religiilor”, când acesta era un simplu asistent de română la Groningen.

 

            Dar apogeul minciunilor e atins fără îndoială odată cu afirmația că „după moartea lui Mircea Eliade” i-ar  fi urmat acestuia la catedră, la Universitatea din Chicago, pe când încă nici nu-si trecuse doctoratul de stat. Desigur, pentru cine are acces la noua accepţiune propusă magiei din paginile despre G. Bruno si la hermeneutica puterii din studiul despre Religie si putere publicat de psiho-sociologul Culianu într-un volum colectiv, parada mincinoasă de titluri apare de prisos, fiindcă ea nu sporeşte valoarea unor studii prin ele însele valoroase, mai ales pentru acei cititori care nu au acces la scrierile eliadești.

 

            H.R. Patapievici repetă minciuna lui Gabriel Liiceanu, supralicitând că doctoratul de stat de la Sorbona, pe care Culianu l-ar fi trecut, vezi Doamne, în 1980 (si nu în 1987, cum s-a întâmplat în realitate) este «cel mai dificil doctorat din lume». Or, dacă s-ar face inventarul tuturor întemniţaţilor cu doctorate la Sorbona aflaţi după gratii la vremea în care generalul NKVD Boris Grumberg, alias Nicolschi/Nicolau, era ţarul închisorilor de pe teritoriul ciuntit al ţării, s-ar vedea că un astfel de doctorat nu era o raritate în România. 

 

            Minciunile cu cele «trei doctorate» ale lui Culianu, două deja înşirate, si al treilea în 1987, si minciuna gogonată cu „urmașul lui Eliade la catedră” apar repetate si răsrepetate de mai bine de două decenii în scopul precis al modificării percepţiei cu privire la însemnătatea istoricului religiilor Eliade comparativ cu însemnătatea culturală a profesorului de română de la Groningen. Din nefericire, din cauza acestei inflații de minciuni repetate si redistribuite în volume scoase de edituri post-decembriste precum Humanitas, Polirom si Nemira, minciuni difuzate chiar si prin Editura Academiei care scoate o lăudabilă serie de Studii de filozofie românească, e ruinată credibilitatea tuturor acestor edituri cu pretenții.

 

            După H. P. Patapievici, opera în cinci volume a lui I.P. Culianu «bate mai departe decât opera științifică în 40 de volume a lui Mircea Eliade. În opinia sa de veleitar care-și dă bucuros cu părerea fără să știe nici el ce prostii înșiră, Mircea Eliade ar fi rămas „un excelent istoric al religiilor din şcoala morfologică” în timp ce I.P. Culianu ar fi „altceva, si anume ceva mai mult, mai adânc si cu bătaie mai mare” (H. R. Patapievici).

 

            Articolul despre «Experiences of Ecstasy» (reprezentând un capitol tradus din lucrarea de «troisième cycle», cu acelaşi titlu, în pregătire) pe care Eliade l-a dat în 1976 spre publicare în revista «History of religions» (fondată de el) nu l-a entuziasmat pe Charles Long, pentru că se baza pe erudiţie nudă si era lipsit de o interpretare personală (v. scrisoarea lui Eliade din 6 febr. 1976).  In cartea Experiences de l’extase (Paris, 1984), Culianu va adopta o interpretare a cărei originalitate ştia că va plăcea celor cărora se străduia din răsputeri să le facă totul pe plac. El reduce complexitatea experienţelor extatice aflate în miezul gnozei regăsind sistematic modelul «iudaic» de ascensiune a sufletului. O asemenea interpretare neştiinţifică îi atrage replica savantului Eliade din prefaţă, că tipul de extaz pe care Culianu ţine să-l numească «iudaic», putea fi numit mai degrabă «babilonian» pentru că are de fapt «o origine babiloniană».

 

            După mai bine de patru ani, cu acea comisie de doctorat aranjată de Eliade să fie cât mai favorabilă protejatului său (v. Corespondenţa Mircea Eliade – Culianu, intitulată «Dialoguri întrerupte», Ed. Polirom, 2004), la opt ani de la plecarea din ţară, I.P. Culianu  a trecut pe 17 iunie 1980 la Sorbona treapta doctoratului de  «troisième cycle» fără de care nu se putea înscrie la doctoratul de stat, trecut în 1987, după moartea lui Eliade. Teza «Experienţe ale extazului» în care  textul este uneori supraîncărcat prin citate prea lungi (v. scrisorile lui Eliade din 8 martie 1979 si 21 martie 1979) Culianu o dedicase profesorului Mircea Eliade.

 

            Fără să ia în nume de rău insistenţa cu care tânărul îl tot înghiontea («ştiu că ideea acestei cărţi nu vă este tocmai agreabilă », Culianu, 18 sept 1984) să dea apă la moară calomniatorilor săi care, de mai bine de un deceniu, trăgeau sforile să nu cumva să-i fie decernat Premiul Nobel, Mircea Eliade i-a aranjat lui Culianu publicarea lucrării de «troisième cycle» la Payot. Numai cu tentativa tânărului autor de a plasa editorului francez o prefaţă scrisă de el (de Culianu) si semnată cu numele lui Mircea Eliade, faimosul profesor de la Chicago n-a fost de acord («Imi pare rău că a trebuit să vă obosiţi cu prefaţa de la Payot. Eu speram că versiunea trimisă era conformă celor spuse de Dvs.», îi scrie Culianu lui Eliade pe 4 aprilie 1984).

 

            De altfel, chiar titlul pus de Editura Polirom (2004) corespondenţei dintre cei doi, -publicată, ca si articolele de dicționar semnate de Culianu împreună cu Profesorul Poghirc, în colecţia ‘Biblioteca I.P. Culianu’, când tot atât de bine putea figura în colecţia ‘Biblioteca Eliade’-,  dezgroapă un proiect de carte de interviuri (Dialoguri întrerupte) îngropat de Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc ), care a văzut cu întârziere (fiindcă nu vroia să creadă aşa ceva) că nu opera sa literară îl pasiona pe Culianu, admiratorul lui Elie Wiesel care scrisese fără jenă că în jumătatea de Ardeal oferită de Hitler ungurilor, nu jandarmii unguri i-au prigonit pe evrei, ci inexistenţii «jandarmi români».

 

Degeaba îl sfătuise Eliade să încerce să-şi vadă de lucrările ştiinţifice si să nu «scrie la comandă». Când rasismul înrola, de ambele părţi ale Cortinei de fier, combatanţi ai şantajului cu antisemitismul, răsplătindu-i pe cei înrolaţi, tânărul Culianu se pare că n-a rezistat atracţiei exercitată de cei puternici, aproape atotputernici după înfiinţarea Securităţii în 1948. Cam în această direcţie s-ar îndrepta gândul celui care află (de la Culianu) de accesul pe care-l avusese în studenţie de a citi (din zorii zilei, cum îşi va aminti în 1990 într-un interviu din Italia publicat în 2003 în Revista „22”), cărţi scoase din circulaţia publică de către paza ideologică din comunism.

 

Contrazisă de nota către Securitate scrisă de Culianu despre Eliade în 1985, varianta “oficială” (difuzată de Leon Volovici prin Revista „22” din 16 iulie 2007) a fost că „discipolul” Culianu ar fi refuzat “să colaboreze cu Securitatea” si de aceea ar fi fost “ostracizat”.  In orice caz, era vorba de un soi unic de “ostracizare”, aplicat în exclusivitate lui Culianu, căruia i se recenzau cărţile în reviste tipărite în Romînia comunistă pentru străinătate (v. recenzia lui Adrian Marino tradusă în engleză pentru rev. „Ethnologica”) si căruia revista Institutului de Istorie si Teorie Literară „ George Călinescu” îi publica în 1985 un interviu luat în Olanda de Andrei Oișteanu în anul 1984, iar în 1986, aceeași „Revistă de istorie și teorie literară” îi publica un articol comentat în 1988 de Sorin Antohi într-o revistă clujană.

 

In schimb, ostracizarea literaţilor care se impuseseră în lumea culturală europeană si ale căror cărţi erau premiate de Academia Franceză, avea cu totul alte caracteristici. Ea însemna scoaterea operei lor din bibliotecile publice, cenzurare si marginalizare cu interdicţia totală de a se face referire la numele celui ostracizat. De exemplu, despre cărţile lui Ion Omescu, rămas la Paris în anul în care Culianu rămânea în Italia, nu scria nimeni în 1987 în Anuarul Centrului de Stiinţe Sociale al Universităţii din Iaşi, cum scria informatorul Sorin Antohi despre informatorul Culianu. În România sub teroare comunistă nu impresiona chiar pe nimeni că era vorba de volume valoroase, premiate de Academia Franceză. Spre deosebire de Culianu, ale cărui cărţi nu s-au putut impune în Franţa, fiindcă tipărirea la o editură mare este o condiţie necesară, dar nu şi suficentă (cum se spune în matematică), Ion Omescu a fost apreciat de mediul academic francez datorită profunzimii si originalității studiilor sale despre Shakespeare.

 

Ca urmare a lecturilor sale de la cinci dimineaţa, studentul comunist I.P. Culianu îşi uimea profesorii de la Bucureşti cu titluri de cărţi nemaiauzite (v. Ion Coja, Marele manipulator si asasinarea lui Culianu, Ceauşescu, Iorga, Buc., 1999), descoperite de el în acele imense depozite cu volume necatalogate, unde a putut pătrunde prin “îngăduinţa” cenzurii ideologice acordată la fel de exclusiv, precum i-a fost şi “ostracizarea” de după stabilirea în Italia. Fiindcă în asemenea depozite era cu mult mai greu de pătruns decât la cărţile Fondului Special al Bibliotecii Academiei (sau chiar la Fondul Directorial al acesteia), unde tipăriturile, erau totuşi catalogate. De însăşi existenţa acelor depozite de cărţi nu se ştia probabil decât la vârful ierarhiei ideologice. La urma urmelor însă, chiar dintr-o scrisoare a lui Culianu, Mircea Eliade a putut să-şi dea seama cât a ajuns de mutilată ideologic mintea unui tânăr dotat ce a fost un elev silitor si răzbătător în condiţiile dure ale totalitarismului de stânga supravegheat ideologic de Leonte Răutu.

 

Mircea Eliade, care trăise în Bucureştiul ocupat de nemţi în primul război mondial, trebuie să se fi crucit citind opinia lui Culianu, după care realizarea unităţii noastre naţionale după Războiul din 1916-1919 nu s-a făcut cu jertfele armatei române ci  ne-ar fi venit pe tavă, «dictată» dinafară, «după ce se încheiase de fapt pacea de la Buftea» (v. Culianu, scrisoarea din 17 mai 1979).

 

In iunie 1980, după ce a trecut «doctoratul de  troisième cycle» cu acea comisie în care a participat Eliade (preşedinte), Michel Meslin si Jacques Flamant cu care se vorbise din timp (v.Dialoguri întrerupte, Ed. Polirom, 2004), I.P. Culianu a trebuit să insiste în mod repetat ca Mircea Eliade să-l convingă pe Michel Meslin, agasat de arivismul lui Culianu (8), să-i conducă în continuare si lucrarea pentru doctoratul de stat la Sorbona (v. scrisorile lui Culianu din 5 iulie 1980  si 25 sept. 1980 către Mircea Eliade, în vol. Dialoguri întrerupte, Polirom, 2004). Dar au mai fost necesari încă şapte ani până să-si treacă doctoratul de stat  (în 1987), tot cu o lucrare despre mituri gnostice.

 

Faţă de Mircea Eliade care avea doctoratul luat la 26 de ani, I.P Culianu, în ciuda sprijinului permanent acordat de Eliade, nu a reusit să devină doctor decât la 37 de ani. Comparaţia o face însuşi Culianu scriind prin anul în care Eliade scrisese că ar fi „promițător” :  «la vârsta mea, în zece ani Eliade publicase vreo douăsprezece volume şi cel puţin cincisute de articole». In acelaşi interval de timp, el abia publicase în tiraj restrâns o culegere de articole după licenţa cu U. Bianchi pe tema gnozei (Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi, Messina, 1981), mai scrisese împreună cu doi italieni un volum colectiv publicat la Torino (1981, despre Religie si putere). Iar la Assisi îi apăruse acea carte nereușită despre opera lui Eliade, cu citate prea lungi şi cu pagini slabe despre alchimie (v. scrisoarea lui Eliade către Culianu din 3 mai 1977). Monografia sa nu a fost apreciată de Eliade (apud. Cicerone Poghirc) care, generos din fire, îi îngăduise lui Culianu să folosescă una din scrisorile sale pe post de prefață. Editorului Payot, pentru traducerea franceză, Mircea Eliade i-a recomandat monografia scrisă de Douglas Allen (Paris,1982). Modestul volum al lui Culianu fusese tipărit în Italia in 1978, anul când în Franţa, Constantin Tacou publica  numărul din «Cahier de l’Herne» dedicat lui Mircea Eliade şi când volumul de Entretiens avec Mircea Eliade al lui Rocquet (L’Epreuve du Labyrinthe, Paris, 1978) se bucura de un foarte mare succes.

 

In cartea sa despre Eliade,  spre regretul lui I.P. Culianu, editura înlăturase paginile cu un iz politic de factură incertă.  Lucrarea, ce purta amprenta tinereţii autorului român, apăruse la doi ani după ce  profesorul Leo Lugarini de la Roma publicase o carte despre tema sacrului la Mircea Eliade, care din 1975 devenise membru al Academiei Regale Belgiene, şi chiar în 1976 era făcut  doctor honoris cauza al Universităţii Sorbona.

 

Despre protejatul său căruia îi trimitea bani în vremea studiilor de la Milano, Mircea Eliade scria (către Payot, pe 3 febr. 1983, în scrisoarea prin care îl delega pe Culianu să-i editeze cărțile științifice după moartea sa) că “promite să devină în circa zece ani” un nume important în istoria religiilor. In direcţia pregătirii acestui viitor mergeau însăşi insistenţele lui Eliade din acei ani, la Flamarion spre a-i convinge pe cei de la editură să publice Eros et magie à la Renaissance (Flamarion 1984) şi la Payot, care condiţionase publicarea lui Culianu de prefaţa pe care să o scrie Eliade la Experiences de l’extase.

 

In primăvara lui 1986, Eliade i-a aranjat lui Culianu să ţină două conferinţe la Universitatea din Chicago. Dar s-a întâmplat să moară, aşa că doar din lumea celor drepţi să-şi mai fi putut el auzi protejatul cum compara vrăjitoarele din Evul mediu ajunse la ananghie cu evreii prigoniţi de rasiştii din vremea lui Hitler. Expunerea lui Culianu, la început dezlânată prin abordarea cam lungită a unor probleme de  metodologie, ţintea spre «demitizarea» opiniei curente că Inchiziţia ar fi fost cea care a ars pe rug vrăjitoarele (conferinţa «Vrăjitoarele la ananghie » a fost inclusă în vol. I.P. Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Ed. Nemira, București, 1999, pp 364-386). Solid ancorat în prejudecăţile materialiste ale lumii închinătoare la zeul-ban, conferenţiarul a spus că existenţa vrăjitoarelor e probată de faptul că există persoane care cred că pot vrăji: dacă ele îşi închipuie ca există, atunci chiar există. Cu asftel de subiecte, spre ghinionul său, Culianu a avut odată neșansa să fie în public la Chambery două vrăjitoare adevărate, care l-au acuzat că vorbeşte de lucruri pe care nu le ştie. Din conferinţa lui  Culianu ţinută pe 5 mai 1986 la Chicago se poate bănui de ce s-au supărat atunci acele vrăjitoare: fiindcă vorbitorul nu credea în vrăjitorie, negându-le existenţa.

 

In fine, la întrebarea dacă a apucat Culianu să devină un nume de referinţă doar cu ultima sa lucrare pentru doctoratul de stat  (necunoscută de Eliade la data când îi prevedea un viitor glorios), cei interesaţi nu vor afla răspunsul de la Sorin Antohi, pentru care o carte “mult comentată la apariţie” (v. Postfaţa la Eros si magie, 1999, p. 452) înseamnă o recenzie scrisă (în comunism) de el însuşi la Iaşi, la trei ani după apariţia cărţii, un text în rev. “Lupta” (de la Paris) si alte două semnalări  în Italia scrise de prieteni după principiul “eu despre tine, tu despre mine”.  Nici de la Liiceanu sau Patapievici nu vor afla un asemenea răspuns, ambii dispuşi să-l salte, cum l-or sălta, pe Culianu deasupra lui Eliade. Probabil nu se vor lămuri în respectiva  privinţă nici din lucrările simpozionului de la Ierusalim «Religion of Magic and Magic of religion” dedicat memoriei lui Ioan Petru Culianu si organizat de Universitatea Ebraică, Centrul pentru studierea istoriei evreilor din România si filiala Institutului Cultural Român aflată la Tel Aviv. In legătură cu această manifestare de preţuire a lui Culianu peste hotare, dă totuşi de gândit faptul că ea s-a ţinut în 2007, exact în anul când se împlineau 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade.

 

Note :

 

1. Din cauza terorii dezlănţuite de guvernul maghiar de ocupaţie, 150 000 de români s-au refugiat din Transilvania de Nord. Mulţi dintre cei rămaşi au fost aruncaţi în lagărele de la Satu Mare, Carei, Târgul Mureş, Marghita, Someşeni, Zalău, Priscop-Landany şi în închisorile din Cluj, Oradea, Gherla, Sighet, Baia Mare, Sf. Gheorghe si din interiorul Ungariei (Seghedin, Debreţin, Budapesta, Bekes-Csaba, etc). Masacrele, omorurile, schingiuirile cu scosul ochilor, zdrobitul membrelor, bătutul cuielor în spinare, spânzurare cu capul în jos pînă la pierderea minţilor, înjungheri cu baioneta si aruncarea în celule pentru o moarte mai lentă, măcelărirea copiilor, femeilor si bătrânilor, masacrele în masă cu focuri de mitralieră au totalizat 19 040 de atrocităţi în judeţele Bihor (3 598), Ciuc (538), Cluj (6 256), Maramureş (284), Mureş (2 534), Năsăud (167), Odorhei (179), Satu Mare (1 216), Sălaj (1880), Someş (1623), Trei Scaune (765), toate petrecute între 1 sept. 1940 si 15 mai 1941 (v. Teroarea hortystă din Nord-Vestul României între sept. 1940 şi oct. 1944, Ed. Politică, București, 1985 si Almanahul Steaua, Cluj-Napoca, 1985). O vagă idee asupra fărădelegilor îndreptate împotriva românilor în teritoriile României administrate  de etnicii maghiari (azi, în sec. XXI) se poate contura la citirea interviului luat de scriitorul Corneliu Florea (/dr. Dumitru Pădeanu, autor al volumului Cine tulbură liniștea Transilvaniei, Ed. Aletheia, Bistrița, 2012) Inalt Preasfinției Sale Ioan Selejean, arhiepiscop al Episcopiei Covasnei si Harghitei, interviu publicat on-line de revista canadiană „Alternativa” condusă de poetul Alexandru Tomescu (vezi http://www.alternativaonline.ca/index.html ).

2.  vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p. 126. In revista „contraculturii românești” (Serban C. Andronrscu, A fost Culianu „discipolul” lui Eliade?) istoricul comunist Lucian Boia (mediatizat asiduu de fosta Editură „Politică”) legitima activitatea sa de falsificare a istoriei Românilor în felul următor:  „istoria care a fost este una, si istoria pe care o facem noi, sigur, pornind de la istoria care a fost, dar privind-o din perspectiva noastră, este alta” (vezi. Lucian Boia, în rev. „22”, Anul XII, Nr. 593, 10-16 iulie 2001).

3. După ce s-au debarasat de jurnalistul I.P. Culianu - devenit monarhist amenințat cu moartea de un individ care la Drake Hotel îi spusese în aprilie 1991 ca „va fi omorât dacă lucrează cu regele”,  rege care încercase a face o vizită în România post-decembristă de unde fusese expulzat pe fondul unei isterii „anti-monarhice” susținută de mass-media  (vezi Tereza Culianu-Petrescu, în rev. „Observatorul Cultural”, nr. 87, 23 oct. 2001) -, i-au ridicat apoi lui Culianu o statuie, străduindu-se totodată a-l plasa în locul lui Eliade pe cel asasinat în 21 mai 1991 la Chicago în pragul noii sale cariere de istoric al religiilor la Facultatea de Teologie unde Mircea Eliade predase trei decenii. Dar Culianu mai fusese amenințat cu moartea si ca urmare a articolelor sale împotriva neo-comunismului post-decembrist din „revista de scandal din New York Lumea liberă românească” (Serban C. Andronescu, , A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? vezi http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%e2%80%9ediscipolul-lui-mircea-eliade%e2%80%9c/), fapt pentru care sistase rubrica sa Scoptofilia (gr. „plăcerea de a privi”) încă din decembrie 1990 (apud. Tereza Culianu-Petrescu).  În contrast cu opinia lui Serban C. Andronescu (autor al unui volum istoric extrem de documentat despre mareșalul Ion Antonescu: Glorie, adversitate, infamie), referitoare la revista „Lumea liberă Românească” (la care colabora si Vl. Tismăneanu, fiul stalinistului care incercase reabilitarea Anei Pauker), A. Oișteanu, nepotul lui Leonte Răutu, scrie în 2011 că revista din New York ar fi fost „o publicație foarte prestigioasă”. Aici Culianu a publicat „articole virulente la adresa regimului neocomunist, proaspăt instaurat în România la începutul anului 1990” (Andrei Oișteanu, rev. „22”, Nr. 21, 17-23mai 2011, p.8).

4.  Iată doar o parte dintre distincțiile academice care i-au fost acordate faimosului Mircea Eliade: «Sewell L. Avery Distinguished Service Professor » (1964); Membru al «American Academy of Arts and Science» (11 mai 1966); Doctor Honoris Causa al Universității din Yale (iunie 1966); «Christian Culture Award Gold Medal for 1968», Univ. Windsor (Canada); Doctor Honoris Causa la Universitatea Națională din La Plata (Argentina), 1969 ; “Professor Extraordinario de la Escuela de Estudios Orientales, 1969 (Univ. San Salvador); Doctor Honoris Causa in Sacred Theology, Ripon College, 1969; Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Loyola University (Chicago); Membru al Academiei Britanice (8 iulie 1970); Doctor Honoris Causa in Science of Religion, Boston College (iunie 1971); Doctor Honoris Causa of Law, La Satte College, Philadelphia (17 mai 1972); Doctor Honoris Causa of Humane Letters, Oberlin College (21 mai 1972); Membru al Academiei Austriece de Stiință, Viena (23 mai 1973); Doctor Honoris Causa of Letters, Univ. of Lancaster (16 aug. 1975); Membru coresp. al Academiei Regale Belgiene (sept 1975); Doctor Honoris Causa al Univ. Sorbone (Paris, 14 febr.1976); Membru al Acad. de Limbă si literatură franceză, Bruxelles (15 febr.1977); Membru al Academiei Regale Belgiene (18 febr. 1977); Premiat de Academia franceză pentru « Istoria credințelor și ideilor religioase », iunie 1977; Legiunea de onoare, Paris, 11 sept.1978, etc.

5.  Un rol important în micșorarea prin calomniere a lui Mircea Eliade l-a avut Editura Humanitas care, deşi face bani buni din vânzarea cărţilor lui Eliade, nu s-a sfiit să publice stufosul dosar (de genul celor confecţionate de Securitate) construit din semi-adevăruri despre o aşa-zisa “uitare” a unei mişcări politice interbelice în care Eliade nu a fost niciodată înscris. Traducătoarea lui Liiceanu în franceză, autoarea acestui dosar politic (apărut în Franţa si imediat după aceea la fosta Editură Politică), autoare care semna cu numele de Alexandra Carreau (n.1966) până să fie recunoscută de tatăl său si să devină nepoata lui Philippe  Laignel Lavastine (mare admirator al lui Eliade pe care l-a cunoscut în 1946), s-a “măritat” cu filosofia românească printr-o iniţială căsătorie cu Emil Hurezeanu si prin ulterioare relaţii cu Mihnea Berindei, cu Liiceanu (de unde “iubirea” pentru Noica, pus si el la zid, prin intermediul Editurii Humanitas, de zeloasa traducătoare), si, last but not the least, cu Nicolas Weill, un jurnalist de la Le Monde (v. Jean-Claude Maurin, Trebuie interzişi Eliade si Cioran? - în rev. Jurnalul literar, noiembrie-dec. 2003, p. 13). In proiectata Enciclopedie on-line a Filosofiei Româneşti coordonată de C. Ciocan (din clientela lui G. Liiceanu), - a carei listă de filosofi este  năpădită de buruieni aşa-zis “marxiste”  -, Ioan Petru Culianu este considerat a avea  o aceeaşi valoare ca Mircea Florian, Anton Dumitriu, Mircea Vulcănescu, Stefan Lupascu, Camil Petrescu, Ioan Petrovici, toti acestia aliniaţi alături de filosoful… Benjamin Fundoianu. In schimb,  Sergiu Al-George este ceva mai jos, cu o fişa de filosof “semnificativ” proiectată a avea 3 pagini, faţă de 3,5 pagini pentru “remarcabilii” B. Fondane, Culianu si ceilalţi filosofi pusi pe aceaşi treaptă cu cei doi.

 

6.  I. P. Culianu s-a pretat la «atacul la comandă»,  a cărui victimă a fost Horia Stamatu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu, ciudățenii post-comuniste,  http://www.scribd.com/doc/154171177/Isabela-Vasiliu-Scraba-La-centenarul-na%C5%9Fterii-poetului-Horia-Stamatu-Ciud%C4%83%C5%A3enii-cripto-comuniste ). Eliade şi Virgil Ierunca au încercat fără succes să  oprească «execuţia» lui Horia Stamatu, care devenise «periculos» fiindcă si-a dat seama că «nici pe partea naţională, nici pe partea internaţională, nici unul dintre magnaţii acestor părţi nu vroiau binele României » (v. scrisoarea din 2 febr. 1974, publicată în « România literară, 7 febr. 1996). Virgil Ierunca, într-o scrisoare din 1978 l-a rugat pe Culianu să renunţe la publicarea articolului scris împotriva gânditorului poet, spunându-i clar că publicând articolul îsi deconspiră legăturile cu Securitatea. Ioan Petru  Culianu a publicat articolul în revista scoasă de Sorin Alexandrescu (International Journal of Romanian Studies, vol II 1977-1980 apărută efectiv în 1984), întrucât«comanda», ca orice comandă a unui superior, trebuia să fie îndeplinită. După raționamentul lui Virgil Ierunca, s-ar putea presupune că toți cei care au refuzat să publice REPLICA lui Horia Stamatu (un text de peste 25 de pagini, aflat, de ex., între scrisorile rămase de la poetul Alexandru Lungu, si in arhiva lui Virgil Ierunca intrată în posesia lui G. Liiceanu precum si între hârtiile rămase de la Paul Miron la Nicolae Florescu) si-ar fi „deconspirat” astfel relațiile lor cu Securitatea. Probabil că datorită unor comenzi ce nu puteau fi refuzate a scris „turnătorul” Culianu în 1985 o notă informativă despre Mircea Eliade (vezi vol. Eliade în arhiva Securităţii, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 230-233).

 

7. Din 1986, urmașă la catedra lui Mircea Eliade a fost cea aleasă de Eliade să-i fie secretară la alcătuirea celor 16 volume de Enciclopedia religiilor apărute în 1987.

 

8. În opinia lui Serban C. Andronescu, Pergamentul diafan, publicat de I. P. Culianu în Italia ar fi fost un roman polițist inspirat de întâmplările cheie din viața acestuia.

 

9. “Ultimul Culianu” (Humanitas, 2010) ar fi, după cum mărturiseşte Patapievici “şi bilanţul său personal”. Nu stiu cine ar putea decide (în cunoștință de cauză)  dacă - in afara ideii că a existat un „ultim” I. P. Culianu, autor al ultimei sale dezlânate producţii, si alt Culianu inaintea acelei cărţi „probabilmente concepito dal Culianu come lasciapassare” (Giovanni Casadio, Necrologio Culianu, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95) -, Patapievici a mai pus si ceva de la el pe lângă compilarea ideilor lui Culianu din acea carte care (din nefericire) s-a nimerit să fie ultima („Subito dopo la sua morte /…/ venne pubblicato l’ultimo suo libri I VIAGGI DELL’ANIMA, Milano, 1991, un’opera di sintesi, una DELUSIONE, di molto inferiore alla produzzione scientifica antecedente”, Giovanni Casadio, Religioni&Societa, 8, 1993, p.85-95). Fiindcă partea de asa zisa „originalitate” prin care Patapievici ar scrie (vezi Doamne) despre cărţile nescrise ale lui Culianu n-am auzit să fi entuziasmat vreun cititor mai răsărit. Accentul în Ultimul Culianu e pus pe “magicianul care ştie şi are puterea să controleze TOTUL” (Patapievici), prin ştiinţă şi tehnologie. De reţinut ar fi două registre, al controlului şi al manipulării, excluse fiind celelalte registre din sfera umanului. Magia ar fi o ştiinţă ivită dintr-o anume facultate cognitivă botezată “sintetizator fantasmatic” care produce hărţi ale minţii (cum sînt religiile), imagini, reprezentări, viziuni şi sisteme, precum şi legăturile dintre sisteme. Mintea (sau gândirea) funcţionează şi ea cu un set de premize şi un set de reguli, cu care mai apoi generează sisteme. Modelul generativ al sistemelor ar semăna cu ramificaţiile unui arbore. In capitolul care ar fi trebuit să împresioneze prin originalitate, intitulat “Cărţile nescrise” (cap. IV), Patapievici a omis din păcate să se ocupe si de nescrisa  istorie a tradiţiei platonice, amintită de Culianu la Radio BBC: “am dorit chiar odată, să scriu istoria întregii tradiţii platoniciene” se lăuda el pe unde Radio (Studii românesti, II, 2009, p.229) chiar în anul când luase doctoratul de stat (la Lille? la Sorbona?), după zece ani de la înscriere. Dacă Patapievici ar fi tratat si despre gândirea lui I.P. Culianu din nescrisa istorie a tradiţiei platonice, poate volumul Ultimul Culianu ar fi devenit într-adevăr interesant. Căci povestea cu principiile generative integrată în povestea cu cheia universală pe care o oferă magia, asa cum e povestită de Patapievici e chiar plicticoasă, pe lângă reusita paginilor similare din Eros si magie ( vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Gabriel Liiceanu și plagierea de tip inadequate paraphrase la Patapievici,  http://www.scribd.com/doc/164908434/Isabela-Vasiliu-Scraba-Despre-G-Liiceanu-%C5%9Fi-plagierea-de-tip-%E2%80%9Cinadequateparaphrase%E2%80%9D-la-Patapievici ).

 

10. Uciderea din 21 mai 1991 a lui I. P. Culianu nu a fost nici până azi elucidată de poliţia americană. Dar discuţiile abundent mediatizate în marginea unui asasin necunoscut, pe masură ce indică mai cu vehemenţă fie pe securiştii naţionalişti, fie pe legionari (sau pe securiştii naţionalişti drept continuatori ai legionarilor)  drept autori ai acestei odioase crime nerezolvate, aduce din ce în ce mai mult cu vehemenţa ruşilor care la Nuerenberg voiau să pună pe seama hitleriştilor masacrul de la Katin făcut de ei. Tereza Culianu crede că vinovată ar fi fost „o fracțiune scăpată de sub control a vechii SecuritățI române, așa cum opina gen. I. Pacepa, necontrazis de Virgil Măgureanu. După unele informații la executarea ordinului criminal dat din România ar fi participat 6 oameni dintre care 2 s-ar fi deplasat la Chicago” (v. „Observatorul Cultural” 87/ 23 oct. 2001).

 

11. Serban C. Andronescu  (Bucureşti, 1924- SUA, 2004), din 1969 exilat in Franţa. Față de Culianu care a avut nevoie de zece ani ca să-și treacă doctoratul de stat (din 1976 până în ianuarie 1987) Andronescu a trecut într-un an doctoratul « de troisieme cycle » si în doi ani doctoratul de stat la Sorbona; în 1971 el devenea, «master of Arts» la Brooklin College, New York ; în 1973 îşi lua doctoratul de stat, PhD la City Univ, New York. Cunoscându-l personal si fiind impresionat de arivismul lui Culianu care „căutând din răsputeri să obțină o poziție dominantă în societate călca în picioare, ca orice ambițios marcant, tot ce contravenea veleităților sale, de pildă tradițiile strămoșești ale țării în care s-a născut și a crescut” , Șerban C Andronescu a scris interesantul articol A fost I.P. Culianu „discipolul lui Eliade”? ( vezi http://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/arhive-ignorate/pagini-de-istorie-recenta/serban-andronescu-a-fost-ioan-petru-culianu-%E2%80%9Ediscipolul-lui-mircea-eliade%E2%80%9C/  ) exagerând pasiunea lui Culianu pentru vrăjitorie si pentru stiințele oculte, dar observând cu justețe că viața lui I. P. Culianu „a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât a unui savant”.

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate