Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste

 

                                    Motto: “Apărarea culurii româneşti este una din cele mai constructive acţiuni a românilor” (Mircea Eliade, 1 febr. 1950).

 

Isabela Vasiliu-Scraba

            Într-o scrisoare către Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria (de la Viena) marelui istoric al religiilor că “Noica a stat închis ani şi ani pentru că şi-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare... Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia după moarte… Mihail Ralea şi Tudor Vianu au adoptat rapid metoda şi au reuşit să moară în plină glorie. Pentru filosofie au fost puţini pretedenţi. Athanase Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade şi corespondenţii săi, vol.5, Criterion Publishing, Bucureşti, 2007, p. 409-410). Această ultimă „devenire” se pare că a fost salvatoare, atât pentru Anton Dumitriu, cât și pentru Noica, ambii scăpați cu viață din regimul de exterminare al pușcăriilor comuniste, și tot ambii angajați la Centrul de logică desființat în 1975. După ce fusese refuzat de Gulian, - un politruc (șef al Secției de Filozofie a Academiei R.S.R până în 1990) care-i „corecta” lui Petre Pandrea o lucrare despre Cantemir, așa cum mereu i-au „corectat” inculții pe cei culți la vremea terorismului ideologic (dublură si paravan al terorismului polițienesc) -, Noica a fost angajat de Athanase Joja la Centrul de logică, de unde s-a pensionat după zece ani, cu 750 lei pe lună, suplimentați cu 1250 lei lunar de la Uniunea Scriitorilor. La 63 de ani i se permite să treacă dincolo de Cortina de fier sa-și revadă copiii (în Anglia) pe care nu-i mai văzuse de peste 16 ani. Surprins la un moment dat că citeşte Biblia, filosoful Constantin Noica a improvizat o scuză de toată frumuseţea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecţiile. S-ar documenta. Să nu apară nepregătit în faţa fiului său pe care nu-l mai văzuse de când acesta era elev. Pentru că între timp, Răzvan al său plecat în Anglia devenise călugărul Rafail. Cum să discute el cu Rafail, dacă nu pune mâna pe cartea interzisă de statul polițienesc?

Pentru cel de-al XII-lea Congres internaţional de filozofie, au putut trece dincolo de Cortina de fier atât Joja, cât și Ralea cu Vianu. Numai filozofului Blaga, hărţuit de Securitate (v. Dorli Blaga, Lucian Blaga urmărit de Securiatate, Cluj-Napoca, 1998), ieșirea din țară îi era complet interzisă, fiind chiar anul 1958, în care statul român încăput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus tentativei de a i se acorda lui Blaga Premiul Nobel pentru literatură. Tradusă în germană încă din 1943 de Julius Draser (din Trilogia culturii el transpune Spaţiul Mioritic, Bucureşti, Cartea Românească, 1936), filozofia blagiană* va fi acceptată de ideologii comuniști mult după decesul filozofului, poate și datorită insistenței lui Noica (1909-1987), cel care a încercat să-l “relanseze” pe Blaga în Occident, cu ajutorul lui Mircea Eliade si a lui Vintilă Horia.

După cei șase ani de pușcărie politică făcută fără nici o vină, tolerat cu greu de culturnici, Noica a intrat și el pe “uşa din dos” a culturii (manuscrisele sale pieptănate de cenzură fiind cu mare întârziere publicate, uneori si la două decenii de la scrierea lor). Dar i s-a refuzat categoric postul de profesor universitar pentru care avea doctoratul (dedicat lui Nae Ionescu) şi talentul necesar. Recenzate de literați fără cultură filozofică, toate volumele lui Noica publicate în comunism au fost prețuite cu adevărat doar de românii culți de peste hotare. In țara satelizată, universitari cu liceul pe puncte îi cercetau gândirea cu șabloanele ideologiei comuniste, mimând a știi ce nu știe nimeni și ignorând ceea ce știe toată lumea, conform paradoxului „justei” orientări, paradox pus în lumină de profesorul Alexandru Husar în 1996 la citirea unei sinistre mistificări post-decembriste (vezi Miorița din nou, în vol. Al. Husar, Miorița. De la motiv la mit, Ed. Univ. „Al. I. Cuza”, Iași, 1999, p. 216).

In ideea contracarării politicii oficialilor comuniști care interziceau cu desăvârșire discutarea gândirii filozofice românești publicată în interbelic (i.e. la vremea când România era o ţară europeană cu universităţi şi licee de nivel occidental), s-a mai gândit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcănescu, opoziţie întâmpinând chiar din partea celor plasaţi foarte în apropierea sa. Pe urmele „trăiristului” Vulcănescu, C-tin Noica va evidenţia aportul adus de câteva cuvinte româneşti la problematica fiinţei. Demersul ambilor s-a situat în descendenţă heideggeriană. Interesant este că şi filosoful de la Freiburg im Briesgau era interesat de gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzăr, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscătescu, Vintilă Horia, etc.). In timpul războiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce părere au Latinii? (adică Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprişan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscător al limbii latine pentru că făcuse studii teologice şi avea un doctorat în gândirea medievală. Cât priveşte gândirea filozofică românească, el a putut citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germană (lucrări interzise în comunism, care nici până azi n-au fost editate în româneşte). Filosoful din Freiburg se pare că aflase şi de revista de filosofie scoasă de Blaga, pe care i-o ducea studentul său Walter Biemel. De Mircea Vulcănescu știa cu siguranţă de la C-tin Amăriuţei. Acesta povestea cum Heidegger notase cu grijă interpretarea vulcănesciană a termenului de “aevea” pe care i-a relatat-o Amariuţei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul intitulat Constantin Oprişan, un discipol necunoscut al lui Heidegger (rev. “Rost”, an VI, nr.70, dec. 2008, p.25-30) semnalasem cum la vremea când bătrânul filozof german era atacat la Paris şi omagierea sa fusese interzisă la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din foştii săi studenţi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat la Cerisy la Salle. In acelaşi castel din Normandia avea să fie omagiat printr-un Simpozion internaţional şi Mircea Eliade. Dar în cazul „celui mai mare istoric al religiilor din sec. XX”, omagierea din Normandia s-a petrecut după ce Eliade fusese onorat la Sorbona şi la Academia Franceză (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, .

Descendența „vulcănesciană” a unor idei repuse în discuție de Noica în deceniul al șaptelea n-a rămas neobservată de cenzura care interzisese patruzeci de ani editarea operei gânditorului creștin care a fost Mircea Vulcănescu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Anul 1983 a fost „Anul Mircea Vulcănescu”, în rev. „Asachi”, Piatra Neamț, nr. 146/2001, pp.4-5 sau http://www.scribd.com/doc/190130676/Isabela-Vasiliu-Scraba-1983Vulcanescu ). Deși niciodată Noica nu a negat infuența filozofiei vulcănesciene asupra gândirii proprii (cum aflăm de la acad. Alexandru Surdu), cenzura comunistă (care îndepărta grijulie din trimiterile bibliografice și numele lui Eliade, socotit în Occident „cel mai mare istoric al religiilor din sec XX”, vezi Noica în arhiva Securității, vol. II, Ed. M.N.L.R, București, 2009) nu i-a permis filozofului de la Păltiniș să-l menționeze pe Mircea Vulcănescu, ucis după gratii în gulagul comunist.

Într-o penibilă încercare de evaluare a orientării „juste” din unele scrieri noiciene, vizitatorul care din 1990 avea să se mute în birourile ziarului „Scânteia”, si să devină director al fostei Edituri „Politice” a P.C.R., nu s-a jenat să consemneze în 1883 “căderea” filozofului marginalizat în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobănelului” şi a “arcului carpatic” (vezi G. Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, C.R., București,1983). Mereu aflat în cercurile ideologilor sus puși, auto-declaratul „discipol” - care, prin Editura Humanitas, va ridica statui de mucava foștilor ștabi pe care i-a frecventat (vezi volumul în onoarea…stalinistului Henry Wald, sau cel în onoarea... informatoarei Lucia Wald, spaima Catedrei de limbi clasice, cum îmi spunea înainte de 1990 profesoara de greacă Adelina Piatkovski când am amintit de jenanta ei colaborare la volumul lui Dan Slușanschi, Introducere în studiul limbii și culturii indo-europene, Ed. St. si Encicl., București, 1987) -, s-a găsit să-l acuze (fără argumente!) pe Noica de “frustrări şi orgolii regionale” (p.233), făcându-l vinovat de entuziasmele pe care cărţile sale le-ar fi putut trezi în rândul “zbierătorilor de profesie” (Jurnalul de la Păltiniş, p. 162). O astfel de atitudine a fost desigur apreciată de ideologii pe care i-a frecventat cu sârg.

Ca să-și bucure cititorii „grei”, ucenicul (în etate de patruzeci de ani) mai adaugă inepția după care “definirea unui profil spiritual naţional” presupune “pericolul de exaltare a specificului naţional şi eliminarea ca străine şi impure a influenţelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In volumele prin care filozoful s-ar fi arătat “obsedat de a defini un profil spiritual naţional” (p.230), europeanul Noica s-ar fi expus unui “ridicol de primă instanţă”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale româneşti în argument de superioritate (p.231).

In opinia comunistului Liiceanu, divorţul dintre valorile europene şi cele autohtone la marginalizatul filosof de şcoală naeionesciană s-ar recunoaşte după simpla citire a titlurilor volumelor. Spre a-și argumenta aberanta opinie, el alcătuieşte o primă listă cu lucrările „europene” ale lui Noica, din volumele care nu au specificări etnice în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz şi Kant, Povestirile după Hegel, Despărţirea de Goethe, Devenirea întru fiinţă, Trei introduceri la devenirea întru fiinţă şi Scrisorile despre logica lui Hermes. Ca o mică paranteză, semnalăm curiozitatea faptului că în mai bine de două decenii de când conduce fosta Editură „Politică”, G. Liiceanu s-a abţinut de la tentativa de a exporta din opera „europeană” a lui Noica acele cărţi publicate înainte de 1944 pe care grănicerii dinainte de 1990 aveau sarcină să nu le lase să depășească „lagărul socialist”.

            Deși exprimarea celui desemnat de Noica “discipol al lui Henry Wald, nu al său” este confuză (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș” ironizată de Noica, Partea I-a, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera1ScoalaPaltinis9.htm , si Himera discipolatului... Partea a II-a, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm ), din restul Jurnalului de la Păltiniș cititorul a putut sesiza că aşa zisa “neîmplinire” culturală românească serveşte autorului drept fundal pentru imaginea exagerat de pozitivă despre sine.

I.D. Sârbu evidențiază șubrezenia lăudatului cu nemțeasca și cu greceasca proprie, prin care se trece sub tăcere perioada de efervescență culturală pe care a trăit-o Sibiul înțesat de personalităti odată cu mutarea universității clujene, din cauza ocupației maghiare: “Mi se pare un tupeu ciocoiesc (…) să te instaleşi la Păltiniş, să te lauzi că ştii nemţeşte şi greceşte, dar să ignori total, chiar să-ţi baţi joc de cei care, născuţi sub acel munte, ştiind nemţeşte, greceşte, au tradus pe Hegel, pe Platon, au scris filozofie şi au murit întru filozofie”. Fostul student al lui Blaga nu-i menţionează pe traducătorii din greacă ai Filocaliei apărută la Sibiu (vezi Isabela vasiliu-Scraba, Din culisele traducerii Filocaliei, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 149, mai 2014, p. 10037, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-TradFilocalia.htm ), si nici pe cei care au „trăit și au murit întru filozofie” : Sextil Pușcariu, Stefan Bezdechi, eminentul elenist care a tradus întrega operă platonică, pusă la index de păzitorii materialismului dialectic, marele filozof Lucian Blaga (de nevoie devenit traducător din germană), D.D. Roşca, traducător al lui Hegel, Grigore Popa (cu primul doctorat în Kierkegaard), Nicolae Balcă, Romulus Vuia, Dumitru Fecioru, Nicolae Mladin, Dumitru Stăniloaie, etc.

Spre deosebire de mercenarii ocupantului sovietic deciși a distruge cultura și spiritualitatea românească, Lucian Blaga prevedea, încă din „anul apocaliptic” 1940, izbânda europeană a spirtualtăţii româneşti, fără să-i aibe neapărat în minte pe Mircea Eliade, Nicolae Herescu, Vintilă Horia, Cioran, Ionescu, Uscătescu sau Horia Stamatu. În țara ocupată după 23 august 1944, reuşita culturală de nivel european s-a cam restrâns la foşti deţinuţi politici: Contantin Noica, Sergiu Al-George, Alice Voinescu, Edgar Papu, Dumitru Stăniloaie, Anton Dumitriu, Alexandru Paleologu, I.D.Sârbu, Gheorghe Muşu, Bartolomeu Anania, Nicolae Steinhardt, etc., autentici reprezentanţi ai spiritualității româneşti la vremea terorii ideologice comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale - pe care sconta echipa ideologului Leonte Răutu din vechea gardă a Anei Pauker – a rămas doar o vorbă în vânt, repetată după 1990 până la saţietate de cripto-comuniştii Pleşu, Patapevici si Liiceanu.

            În opinia lui Liiceanu, din cele două direcţii ale creativităţii lui Noica, prima s-ar găsi pe linia viziunii “sistemice” şi a unei hermeneutici personale, “după anii de monotonie mentală aduşi de un materialism dialectic şi istoric coborât doar la rang de manual şcolăresc” (Jurnalul de la Păltiniș, 1983, p.230). A doua ar rezulta din “obsesia” (că nu numai Heidegger poate lumina o problemă cu câte un cuvânt grec), că şi limba românească poartă în sine latenţe filozofice, favorizând unele teme de meditaţie, ca aceea a precarităţii, din modulaţia verbului a fi. Mircea Vulcănescu arătase primul cum “un cuvânt, aşa cum creşte pe solul viu al limbii”, ascunde o problemă majoră şi poate deschide către un sistem filozofic (apud. Noica, p.91).

Sentimentul românesc al fiinţei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut să o vadă în franceză prin librăriile vestice (Jurnalul de la Păltiniş, 1983, p. 61), este catalogată de comunistul Liiceanu exact în maniera în care gândeau şi acţionau cei care dirijau exporturile de valori culturale româneşti, supraevaluându-și producțiile proprii, cum avea să facă însuși Liiceanu ajuns director de editură. Într-adevăr, în anul centenarului nașterii lui Noica, în locul oricărei cărți scrise de Noica, în Suedia directorul Dan Shafran (fost coleg de liceu al lui Pleșu), a lansat la Institutul Cultural Român din Stocholm (pe 5 nov, 2009) traducerea Jurnalului de la Păltiniș, pentru care traducătorul suedez a fost plătit de I.C.R. un an de zile cu 1000 de euro pe lună.

Încă din vremea comunismului, G. Liiceanu desconsidera Sentimentul românesc al fiinţei la grămadă împreună cu Rostirea filozofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească şi Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (Bucureşti, Ed. Eminescu, 1975). În schimb, meditaţia noiciană asupra “maladiilor spiritului” are parte de un regim special. Cu liceul său pe puncte, urmat de instruirea ideologică în URSS, nomenclaturistul Ion Ianoşi inventează apăsarea unui comunism naţionalist care l-ar fi făcut pe Noica să ascundă titlul Şase maladii ale spiritului contemporan “în subtitlul cărţii” intitulate la apariţie Spiritul românesc în cumpătul vremii. Vezi Doamne, „filozoful de modă veche”, cum se auto-intitula Noica, ar fi pus titlul la comandă politică.

Gabriel Liiceanu trece volumul despre Spiritul românesc în cumpătul vremii (Bucureşti, Ed. Univers, 1978) în ambele liste. In consens cu părerea fostului propagandist (cu înalte funcții în ierarhia de partid) după care subtitlul ar ilustra mai bine conţinutul lucrării, volumul este trecut de Liiceanu între scrierile europene ale lui Noica. Pe a doua listă, între cărţile “ne-europene” el include același volum, luându-se după titlu și uitând că volumul e trecut și pe prima listă.

Unii ar spune că dubla poziţionare a aceleiaşi cărţi între cele de lăudat şi cele de blamat ar fi un indiciu al şubrezeniei eşafodajului teoretic intitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvată: idiomatic şi universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş,1983, p.230). Dificultăți de gândire coerentă ilustrează si faptul că între titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public pentru regionalismul lor îngust este trecut volumul despre Eminescu din 1975, același volum fiind considerat la câteva pagini distanță o scriere „europeană”.

Lipsa unor opinii personale la cel care publica în teza sa de doctorat opiniile lui Noica așternute pe hârtie chiar de Noica, se mai remarcă așadar din cuprinderea în lista neagră (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin după ce lucrarea despre Eminescu îi păruse (cu câteva luni mai înainte) că a fost scrisă de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european şi universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980, Gabriel Liiceanu consemnează că filozoful român, prin Eminescu sau omul deplin al culturii româneşti ar fi oferit “un model de universalitate şi de meditaţie în absolut” (Jurnalul de la Păltiniș, p.138).

Dificultatea lui Liiceanu de a urmări spusele meditatorului său Noica apar din redarea explicaţiilor lui C-tin Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale. Prin ocolişul lui Caragiale, Noica ar fi ajuns la “nefinitul” în marginile gândirii şi limbii româneşti a lui Eminescu. Asemenea lămurire aruncă din nou (pentru Liiceanu) cartea despre Eminescu pe lista neagră a lucrărilor ne-europene. Fiindcă “românescul (după Noica) nu se rezolvă numai în balcanism şi degringoladă parlamentară. Există momente ale seriozităţii peste care nu poţi trece aşa uşor”, notează Liiceanu că ar fi spus Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus să cerceteze “firea” culturii româneşti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despărţiseră încă apele şi un Creangă putea fi popular şi clasic în acelaşi timp. Mai ales că sesizase cum vine pe la noi cîte un străin “să ne spună că e miraculos cum am reuşit să împăcăm noul cu vechiul, cum am reuşit să păstrăm tradiţiile folclorice, sau tradiţiile pur şi simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113).

Din opoziţia Caragiale – Eminescu, filosoful de la Păltiniş ar fi ajuns la Sentimentul românesc al fiinţei şi la Maladiile spiritului, una figurând pe lista neagră, cealaltă figurând indistinct pe amândouă listele, pe prima după titlu și pe a doua după subtitlu. Alături de citatele inregistrate din spusele lui Noica, incoerenta critică a lui Liiceanu privitoare la lucrările lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este auto-apreciată ca purtătoare a “germenului exemplarităţii” (9 oct. 1980). La citirea Jurnalului de la Păltiniş, Noica nu a fost probabil atât de şocat de neroziile înşirate de auto-declaratul “discipol” în legătură cu cele două direcţii pe care s-ar înscrie cărţile „maestrului” său, pe cât a fost de terifiat când şi-a recunoscut cuvintele identic reproduse de ca și cum ar fi fost scoase de pe bandă de magnetofon (absolut identice spuselor lui, cum îi tot repeta - lui N. Florescu -, Noica răvășit după apariția Jurnalului de la Păltiniş). In cripto-comunismul de după 1990, criticarea lui Constantin Noica a luat înfăţişări de factură mai hotărât denigratoare. Lucrul s-a petrecut în nişte cărţi de la Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puşcării a spiritualităţii româneşti, ceea ce a sugerat unora ideea de „restaurație” a poliției gândirii, cu „adevărurile” ei legiferate. Monica Lovinescu observase cu justețe că ideile larg mediatizate după 1990 lasă impresia ieșirii din hitlerism sau fascism si nu dintr-un comunism ce a durat 45 de ani.

Pe Noica vechii greci l-au interesat din tinereţe. Întâi a luat ore de greacă (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta şi care îşi luase ca şi acesta licenţa în limbi clasice în 1930. Rămas în ţară printre prieteni, dar fără drept de semnătură, Noica dorea la început să afle “înţelesul grec al dragostei de oameni şi de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Despre Platon-ul materialist publicat în comunism, filozoful de la Păltiniș spunea că tinerii (comuniști) deși citesc Platon (/filozofie veche) tot la filozofia marxistă ajung (Noica în arhiva Securității, vol. I., Ed. M.N.L.R, București, 2009, p.101).Târziu a putut Noica să se ocupe şi de gândirea filosofică românească. In 1978 i s-a publicat Sentimentul românesc al fiinţei. La un sfert de secol după asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcănescu, C-tin Noica îi aducea în discuţie gândirea, desigur fără a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale prietenului său.

La Noica, evocarea Dimensiunii româneşti a existenţei, “cea mai substanţială tâlcuire a întâmplărilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însuşi titlul ales. Dacă la Mircea Vulcănescu raportarea omului la transcendenţă –din perspectivă românească – luase înfăţişarea unei dialectici a participării cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaţiei, Noica apasă pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinţei. Astfel, cei de la cenzură au putut crede că filosoful supravegheat la Păltiniş n-a ieşit din cadrele ideologiei materialiste, că el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului ştiinţific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implică orice act religios. In capul lor, problema ontologică nu depăşea aspectul interpretării imanentiste a existenţei materiale a omului şi a lumii de care se ocupă cu mult succes ştiinţa şi tehnica de ultimă oră. Ancorarea lui Noica într-o viziune creştină asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii.

Presupusa imanenţă a problematicii fiinţei e anulată din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeşte. Or, în credinţa creştină iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, şi nu din indiferenţă la soarta omenească, Dumnezeu s-a făcut om. Relaţia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaţia explicită că fiinţa la români ar fi “întru” (în şi înspre, adică participând şi năzuind către altceva decât materialitatea proprie şi materialitatea lumii). Cu găselniţa acestui “întru”, de care era pe bună dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca şi Mircea Vulcănescu) la ideea de sorginte medievală după care participarea la Divin are niveluri şi intensităţi diferite.

Securitatea îi confisca la 64 de ani lucrări trimise peste graniță (două capitole din Amintiri din detenție „se află în posesia noastră și nu au mai ajuns în Anglia”, p.107 în vol. I, București, Ed. M.N.L.R., 2009), și lua din ele notițe de genul: „Cei care trăim în comunism știm ce înseamnă deposedare, control al vieții personale” (Noica). În anul pensionării, la dosar se adăuga informația (de prisos!) că filozoful este obstrucționat la publicarea lucrărilor originale, că nu i se permite să publice sub numele lui decât traduceri, nu și interpretări din Platon „încredințate celor mai puțin competenți” (p. 179). Ca mai toți creatorii care sperau să fie undeva pe mapamond „apreciați la justa lor valoare” (p. 110) Noica mai visa câteodată că le va „trânti ușa în nas” urmăritorilor săi, rămânând în străinătate, „ca să nu mai aibe nimeni prilej să se ocupe de el” (ibid.).

 

 

 

Note:

*Titlul în germană (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucureşti, 1982) îi păruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reuşit. (v. D. C. Amzăr, Jurnalul Berlinez, 2006). Din Trilogia culturii (Fundaţia regală pentru literatură,1944), cuprinzând Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937), în italiană s-a publicat Orizzonte e stile, în traducerea lui Mircea Popescu si Eugen Coşeriu, cu o prefaţă de A. Banfi (Ed. Minuziano, Milan, 1946). Datorită Rosei del Conte, în Italia numele lui Blaga se regăseşte în vreo cinci enciclopedii, chiar din vremea când “dispăruse” din cultura română fiind scos atât din librării, cât şi din bibliotecile publice.Walter Biemel povestea că prin Lucian Blaga din Spaţiul mioritic şi-a dat seama “ce artă populară bogată există în România şi cum nu trebuie să luăm această artă populară ca pe o artă minoră, ci ca pe o artă care exprimă sufletul şi spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprişan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artă şi adevăr, București, 2003). Despre gândirea lui Lucian Blaga, Constantin Noica nu a scris doar în tinereţe (Un filozof original, 1934; O filozofie a sufletului românesc, 1937; După “Trilogia culturii”, 1938) ci şi cu doi ani înainte de moarte, când a vrut să-l “relanseze” printr-o antologie care să fie scoasă de editurile mari care-l publicau pe Mircea Eliade în Franța și în Germania: La o antologie filozofică Blaga (rev. “Steaua”, Cluj-Napoca, 1985). In 1986 rev. “Viaţa românească” din Bucureşti îi publica lui Noica ultimul studiu consacrat marelui filozof scos din Academie şi dat afară din universitate în 1948: Lucian Blaga în lumina veacului XX.

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate