Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia ostracizat, sau, Meandrele receptării primului scriitor ne-francez laureat al Premiului Goncourt

 

 Motto: „O, țara mea mâncată de jivine
Pe drumurile-ți albe-n triste sate
Cu traista de pribeag în spate
Azi iar colindă Dumnezeu în tine” (dr.V. Voiculescu*, Cerșetorul)

 

Isabela Vasiliu-Scraba

REZUMAT DE IDEI: Cartea „triumfului parizian” al lui Vintilă Horia incită Securitatea anti-românească să fabrice un dosar de discreditare. Ascunderea scrierilor laureatului Premiului Goncourt înainte de 1990 și „oficiala” respingere a publicării lui Vintilă Horia la singura editură de categoria „A”. Efemera „modă Vintilă Horia” lansată în 1990 spre a da impresia unei schimbări mai radicale decât s-a petrecut în realitate. Câteva norme ale „profesioniștilor minciunii” și o culegere camuflând prin titlu criminalitatea regimului comunist. Profanarea prin politic în opoziție cu salvarea prin religie și individual. Insistențele unui fizician și pățania eseului despre limbajul anagogic. Transdisciplinarizare sau „ostracizare pe tăcute și pe netăcute” (H. Stamatu).

Scriitor interzis în cultura comunistă, receptarea lui Vintila Horia s-a configurat după 1990 (1) ca un „fenomen cultural unic” prin refuzul oficialilor culturii cripto-comuniste (2), contrastând cu „amploarea eclatantă a recunoaşterilor internaţionale”(3). „Ca să ai succes la Paris e necesar să fii catolic, comunist sau Român” – îi spunea în 1957 (viitorului laureat al Premiului Goncourt) un scriitor american naturalizat francez, probabil cu gândul la Cioran, Eugen Ionescu și Mircea Eliade. La vremea când temnițele comuniste gemeau de mulțimea scriitorilor români încarcerați politic (precum poetul Vasile Voiculescu de 77 de ani, filozoful Noica, indianistul Sergiu Al-George, eseistul Alexandru Paleologu, teologul Stăniloae, poetul si eseistul Nichifor Crainic de 72 de ani, părintele Benedict Ghiuș, părintele Sofian, Sandu Tudor, filozoful I. Petrovici de 79 de ani, poetul Radu Gyr, compozitorul Dimitrie Cuclin, criticul Vladimir Străinu, poetul Ion Caraion, criticul Emil Manu, epigramistul Păstorel, I.D. Sârbu, etc.), conducerea Securității anti-românești, supărată în 1961 pe succesul de la Paris a romancierului Vintilă Horia, a declanșat în Franța „scandalul Goncourt” (cf. documentului din 20 dec. 1961 publicat de Marilena Rotaru în volumul Întoarcerea lui Vintilă Horia, București, 2002). Securiștii cu putere de decizie au ordonat contrafacerea unui dosar pentru compromiterea scriitorului exilat (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ). Dușmanii culturii românești plasaseră din timp la fondurile secrete ale marilor biblioteci opera laureatului Premiului Goncourt. Scoase din circuit au fost primele patru volume editate de Vintilă Horia în țară (Procesiuni, 1937; Cartea cu duhuri, 1939; Cartea omului singur, 1941 si Acolo stelele ard, 1942) precum și articolele lui Vintilă Horia dinainte de instaurarea „regimului comunist al Anei Pauker” (apud.Virgil Ierunca). Nota securistă publicată de Marilena Rotaru arată limpede cum ORGANELE (poliției politice) au oferit cominterniștilor francezi (prin ambasadorul E. Bender, alias M. Bălănescu) dosarul pentru discreditarea laureatului Premiului Goncourt: „animat de interese meschine materialiste… trădătorul… a participat cu romanul Dieu est nee en exil la concursul pentru premiul Goncourt pe anul 1960…juriul hotărând sa-i acorde premiul. IN URMA ACESTUI FAPT, ORGANELE NOASTRE AU STRÂNS MATERIALE … demascatoare… pe care le-a pus la dispoziția presei franceze prin Ministerul Afacerilor Externe” (20 dec. 1961).

În cartea ei intitulată ca si filmul de televiziune pe care l-a realizat, Marilena Rotaru a reprodus la paginile 327 –328 spusele unui universitar argentinian de origine română povestind vizita sa la Heisenberg care s-a întâmplat să urmeze la scurt timp după interviul pe care Vintilă Horia i l-a luat la Muenchen laureatului Premiului Nobel, descoperitor al principiului nedeterminării. Fără a bănui rolul securității anti-românești în declanșarea „scandalului Goncourt”, Heisenberg i-ar fi spus universitarului Stan M. Popescu (/Ovidiu Găină) următoarele: „Tot ce au făcut francezii cu Vintilă Horia este de neconceput. Să declanșezi un atac de așa o amploare față de un creator în a cărui operă vibrează intim știința, poezia și căutările lui spirituale… Dumnezeu s-a născut în exil este o capodoperă” (Heisenberg).

În țara de după Cortina de fier, trecute pe lista cărților interzise (4) n-au fost doar volumele lui Vintilă Horia publicate înainte de 1943 ci si opera publicată în exil de „trădătorul de patrie” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/), cum era desemnat Vintilă Horia de păzitorii terorii comuniste care întemnițaseră politic milioane de Români. După aproape două decenii de la „rușinea scandalului Goncourt” (cf. Camilian Demetrescu) și după mai bine de un cincinal de la „aranjamentul” (?) vizând îndepărtarea lui Vintilă Horia cu surle și tobe din caseta de colaboratori ai revistei „3eme Millenaire” (ian-febr 1983), o notă securistă despre Vintilă Horia (Cartea albă a Securității, 1996, p. 446) ilustrează în septembrie 1989 perseverența tacticii de compromitere și discreditare (vezi IsabelaVasiliu-Scraba, ‘I can make a perfect nazi out of you within twenty minutes’;https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-celibidache/ ) prin două neadevăruri ulterior trâmbițate de mass-media post-decembristă: Primul neadevăr este că Vintilă Horia ar fi fost înscris într-un anume partid în care scriitorul n-a fost înscris niciodată. Mai semnificativă este însă minciuna sfruntată după care, vezi Doamne, juriul celor nouă personalități ale culturii franceze i-ar fi retras lui Vintilă Horia Premiul Goncourt. Acest neadevăr este semnificativ întrucât ilustrează țelul matrapazlâcurilor securiste, care în 1961 n-au avut succesul scontat.

Deplina continuitate a respingerii „oficiale” a operei primului laureat ne-francez al celei mai înalte distincții a literelor franceze transpare nu numai din cele două minciuni larg mediatizate și după 1990 dar și din refuzul publicării la Humanitas vreme de 25 de ani a romanelor sau eseisticii lui Vintilă Horia, așadar la singura editură de categoria „A” (vezi H. Pătrașcu, Cum au fost evaluate academic editurile din România. Rezultate stranii, în „Oglinda literară”, Anul XI, nr. 113, martie 2012, p.7811). Detașarea fostei Edituri „Politice” de celelalte edituri plasate în categoria „B” amintește unicitatea Editurii de Stat pentru Literatură și Artă din epoca proletcultismului alergic la diversitatea de edituri pe care comunismul de atunci le-a și desființat. Spre deosebire de anii cincizeci, mulțimea de edituri mai dăinuie azi în ciuda „declasării” lor, scoțând de regulă cărți mai interesante decât cele de la editura Humanitas „cu mereu ștersele ei datorii”. Lui Radu Mareș îi părea că o „Daciadă a traducerilor” furnizează editurii de categoria „A” masivul său import de scriitori străini. În ce-l privește pe „romancierul celei de-a patra dimensiuni”, respingerea editării sale la Humanitas s-a putut presupune si din recenzia scrisă de un salariat al fostei Edituri „Politice” (Sorin Lavric în „România literară”, nr.1/2016) care a citit „cu noduri în gât” (5) jurnalul laureatului Premiului Goncourt publicat în România în premieră mondială la Editura Vremea (V. Horia, Memoriile unui fost săgetător, București, 2015).

Dacă la putere n-ar fi rămas după 1990 „categoria profitorilor și beneficiarilor totalitarismului marxist” (Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004, p.IV) probabil că reintegrarea scriitorului „care atinge celebritatea cu primul său roman” (M. Nedelcu) s-ar fi produs în mod firesc, așa cum începuse să se întrevadă din 1988 în doctoratul hispanistei Monica Nedelcu (La obra literaria de Vintilă Horia. El espacio del exilio en cuatro novelas francesas, 1989), din scrisorile lui Vintilă Horia către traducătorul sau către editorul său de la Craiova, si, mai ales, din publicarea trilogiei exilului începând cu anul 1990 însoțită (oarecum) de prezentarea scriitorului Vintilă Horia într-un dicționar editat în afara României si ajuns în librăriile noastre în 1992 (6). Universitara Monica Nedelcu a scris studiile însoțitoare la Dumnezeu s-a născut în exil (Craiova, 1990, traducerea lui Al. Castaing revăzută de autor) și la Cavalerul resemnării (Craiova, 1991, trad. I. Cantuniari).

Ultimul roman din trilogia exilului (Vintilă Horia, Prigoniți-l pe Boețiu!) a fost publicat în post-comunism cu subtitlul dat de autor, Salvarea de ostrogoți (trad. Ileana Cantuniari), tot la editura fondată de Ion Deaconescu, prima editură apărută după 1990 la care au început să fie publicate romanele scriitorului interzis de păzitorii sclaviei intelectuale din comunism. În decembrie 2009 Jose Javier Esparsa nota că mesajul Salvării de ostrogoți (Craiova, 1993) s-ar circumscrie eternei persecuții „del peor totalitarismo” pe care o suferă omul superior. Apărut în spaniolă în 1983 la Madrid, Perseguid a Boecio i-a „inspirat” lui Vintilă Horia și o scrisoare deschisă, intitulată În slujba celor răstigniți pentru credință, cum aflăm din nota de Securitate redactată în septembrie 1989, unde scrisoarea deschisă (citită la radio „Europa Liberă” în 1983, vezi Cartea albă a Securității, 1996, p. 446) nu este însă pusă în legătură cu documentarea necesară pentru redactarea romanului pe tema detenției politice din comunism (V.Horia, Salvarea de ostrogoți).

Isidro Juan Palacio (n. 1950) consemna despre Vintilă Horia că face parte din acea rarisimă clasă de oameni care văd într-o înserare o dimineață, „en el crepusculo, una aurora”. După ce a citit în franceză Persecutez Boece! (Lausanne, 1987), Camilian Demetrescu i-a scris autorului că „pentru a atinge universalul trebuie mai întâi să-ți iubești și să-ți aperi rădăcinile”. În opinia acestui exilat român în Italia, ultimul roman din trilogia exilului ar „șterge de pe obrazul chinuit al țării încă una din murdăriile scuipate cu furie oarbă de fiara comunistă: deportarea intelectualilor în Bărăgan, după ani de temniță distrugătoare. Metodă de exterminare ce atinge un mare grad de cruzime și de cinism” (cf. Camilian Demetrescu, Scrisoare deschisă lui Vintilă Horia, în „Cuvântul Românesc”, Canada, mai 1988 retipărită în vol. Exil, Ed. Albatros, București, 1997, pp. 412-422). Laureatul Premiului Goncourt ar „spăla această murdărie, dovedind că deportările, în loc să strivească, s-au transformat în adevărate bancuri de probă ale vitalității neamului” care a „continuat filonul atât de fertil al filozofiei românești dintre cele două războaie” (C. Demetrescu, Exil, vol. I, 1997). Fiind, la rândul lui, un artist și scriitor de talie internațională, Camilian Demetrescu (1924-2012) era convins că Vintilă Horia „este o punte care ne leagă de valorile spirituale ale Occidentului și o garanție a continuității românesti libere”.

In 1990 – anul când „cronicarul plastic” (7) Andrei Pleșu a devenit ministrul culturii, Virgil Măgureanu, șeful SRI si Ion Iliescu, președintele României (funcții rezervate pentru ei încă din 1987, după o casetă video de la radio „Europa liberă”, cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, 2004, p.95) -, a reapărut în țară numele exilatului Vintilă Horia spre a da impresia unei schimbări mai radicale decât s-a petrecut în realitate (8). In reviste subvenționate de stat s-au tipărit urgent câteva interviuri, pagini din jurnalul lui Vintilă Horia si fragmente dintr-un roman publicat în 1987, Un mormânt în cer (9), însoțite în „România literară” de prima scrisoare de după căderea comunismului (10) trimisă de laureatul Premiului Goncourt traducătorului Mihai Cantuniari.

Dar noutatea cea mai „revoluționară” a constituit-o publicarea amintirilor lui Vintilă Horia despre scriitorul Axente Sever Popovici pe atunci în viață (rev. „Steaua”, Cluj-Napoca, nr.4/ 1990, pp. 9-13 și p.15). Fiindcă numele strălucitului student al lui Nae Ionescu, – student născut probabil în 1916 – anul de naștere al colegului său de facultate, filozoful Alexandru Dragomir (11) –, fusese complet înlăturat din cultura comunistă, eseistica sa filozofică rămânând îngropată în reviste interbelice aflate la Fondul Secret al Bibliotecii Academiei. Prin selectarea dosarelor de urmărire a lui Noica s-a publicat în 2009 o notă din care aflăm că în iunie 1974 Axente Sever Popovici a fost la Păltinis. În documentul scăpat la trierea securistă se amintește că vizitatorul timișorean fusese în Facultate „printre studenții fruntași”, fiind coleg cu Alexandru Dragomir, Mihai Șora și Octavian Nistor (12).

Amintirile lui Vintilă Horia despre Axente Sever Popovici au fost inserate în paginile revistei clujene în 1990 după tipicul comunist, când era absolut interzis a se menționa detențiile politice. Revista „Steaua” n-a trecut nicăieri note explicative prin care cititorul să fie pus în temă că este vorba de un un scriitor interzis, supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele comuniste. Axente Sever Popovici, „omul cel mai inteligent” pe care Vintilă Horia l-a cunoscut în viața sa, fusese întemnițat când a încercat în 1949 să fugă peste graniță. In actele de arestare s-a trecut că absolventul Facultății de matematică și al Facultății de Fliozofie și Litere este „apolitic”. După ispășirea pedepsei de trei ani, în loc să fie eliberat, Axente Sever Popovici a fost din nou condamnat cinci ani de către „profesioniștii minciunii și terorii” (cf. Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, 2002), ca urmare directă a declarațiilor politice fanteziste smulse printr-o torturare bestială săptămâni de-a rândul (fără pauză!) în procesul de reeducare comunistă din temniță importat prin Ana Pauker (13). Ion Varlam observase că reeducările de la Pitești, Gherla, etc., au fost exportate de sovietici doar în România si că procedeul avea la bază „experimentele lui Makarenko” (cf. Ion Varlam, Pseudo-România, București, Ed. Vog, 2004, p.455).

Cum Radio Londra făcuse cunoscute în Occident atrocitățile reeducării comuniste din închisori, Mircea Eliade (fost suplinitor al lui Nae Ionescu la Catedra de Metafizică) va transpune și el în felul său propriu schingiuirile din temnițele politice, în Noaptea de Sânziene (la care lucra când s-a aflat de la Radio Londra ce se întâmpla în închisoarea de la Pitești), apoi în romanul Pe Strada Mântuleasa, lucrări despre care conversa epistolar cu Vintilă Horia care-i transmitea că „povestea cu Strada Mântuleasa” i-a plăcut mult (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre lipsa individualizării în personajul anchetatoarei din romanul eliadesc “Pe strada Mântuleasa”; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliademantuleasa24/ ). La cursurile sale, profesorul Nae Ionescu spusese că religia creștină a dat un răspuns problemei lui Iov, în sensul că a transfigurat problema suferinței, transformând-o într-o cale de mântuire. Părintele Arsenie Boca îl audiase pe Nae Ionescu după 1933 când a devenit student la Belle Arte. În Biserica de la Drăgănescu, fostul deținut politic (14 luni la Canal din ianuarie 1950, detenție fără condamnare, reîntemnițat 7 luni din septembrie 1955 nu pentru ce a făcut, ci pentru ceea ce n-a făcut, respectiv pentru „omisiune de denunț”) la Sf. Apostol Petru (răstignit cu capul în jos) scrie următoarele: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, ci fiți mie martori”. Cam pe aici se întâlnește sensul religios dat morții în temnița comunistă de Mircea Eliade cu viziunea Părintelui Arsenie Boca despre Calea muceniciei (14) înfățișată în „predicile fierbinți” (apud. N. Crainic) pictate pe zidurile Bisericii de la Drăgănescu. Intr-o imagine sintetizată la maximum, Sfântul Arsenie Boca îl înfățișează pe Hristos răstignit chemând creștinii spre mântuire cu mâna smulsă din cuiul crucii. Când încă temnițele erau pline de deținuți politici, la vremea în care Securitatea contrafăcea dosarul de compromitere a romancierului Vintilă Horia, Părintele Arsenie Boca l-a pictat pe bolta altarului Bisericii Sf. Elefterie Cel Nou pe Iisus copil în haine vărgate de pușcăriaș, luminând (pentru anume privitori) întunecoase celule de temniță (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade si a Părintelui Arsenie Boca; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivssemnmiorita12bis/ ).

In Memoriile unui fost săgetător (Ed. Vremea, 2015, pp 118-120) pasajul despre Axente Sever Popovici nu cuprinde și date despre detenția politică a scriitorului căruia în 1939 Vintilă Horia îi aducea un elogiu în revista scoasă de el („Meșterul Manole”, an I, nr.5-6, iunie-august, p.47). Cum nu putem ști dacă asemenea informații au existat sau nu în jurnalul lui Vintilă Horia, amintim că într-un volum cenzurat de Editura Humanitas în ambele ediții (din 2006 și 2010), am dat peste notația lui Mircea Eliade după care o scriere „nu e autentică dacă are suprimate pasaje” (Jurnalul portughez, 2010, p. 391). Pentru fragmentul cu amintirile despre Axente Sever Popovici tipărit în revista clujană (unde s-a promovat Vintilă Horia în 1990 aproape în fiecare număr) este trecută sursa: Vintilă Horia, Jurnal, 1989, din care Aurel Rău a mai publicat un fragment în ultimul număr al „Stelei” din 1990 (nr. 11-12/1990; părți din jurnalul de exil al scriitorului apăruseră în revistele românilor exilați începând din 1951 (în „Înșir-te mărgărite”, „Curierul Creștin”, 1952, „Ethos”, nr. 1/1973; iar în „Revista Scriitorilor Străini”, Muenchen, nr.21/1984, chiar cu titlul: Memoriile unui fost săgetător, pp.38-67, etc.).

Fulgerătoarea „modă” Vintilă Horia – manifestată „oficial” în stipendiata revistă „Apostrof” (nr. 2/1990, unde s-a tipărit interviul cu Vintilă Horia difuzat în 1988 la radio „Europa liberă”) sau prin fragmente de jurnal publicate în aspectoasa revistă „Secolul XX”, nr.337-338-339/1989, precum și prin volumele Mai bine mort decât comunist (1990) și trilogia exilului ieșite la edituri micuțe -, a prins un oarecare contur mai ales datorită unui număr restrâns de articole elogioase scrise de Gh. Grigurcu, N. Caranica, C-tin Ciopraga (vezi ediția adăugită a impresionantului volum Personalitatea literaturii române, Iași, 1997), Edgar Papu, Nae Antonescu, Alexandru Husar și Alexandru Paleologu. Numai că o asemenea modă nu putea dura prea mult la vremea unui cripto-comunism pe punctul de a fi oricând dat pe față (15). Moda „oficială” s-a trecut destul de repede după suspecta moarte a lui Vintilă Horia în urma unui cancer galopant, boală care l-a „lichidat” prin anii șaptezeci si pe anti-comunistul Vasile Posteucă, poetul „iconar”.

Cu ocazia sărbătoririi lui Vintilă Horia la o sută de ani de la naștere, controlul segmentului românesc al internetului (16) a făcut să apară un site în care evocarea organizată de IICCMER este descrisă ca „apologia fascismului”. Pe prima pagină afișată de Google la căutarea „Centenar Vintilă Horia” se indică evenimentul organizat de IICCMER în aprilie 2016 la Jockey Club din Bucuresti, adăugându-se din burtă minciuna sfruntată că… evenimentul ar fi prilejuit o “apologie a fascismului”. Cu încrâncenata lor ură față de primul laureat ne-francez al Premiului Goncourt, cenzorii segmentului românesc al internetului și-au deconspirat singuri cripto-comunismul.

După directiva comunistă privitoare la recuperarea exilaților – greu „recuperabili” din cauza anti-comunismului lor -, prin alegerea de texte scrise înainte de ocuparea României de către armata sovietică (și de falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 pentru impunerea ilegală a „regimului comunist al Anei Pauker”), pentru publicistica lui Vintilă Horia tipărită în 2003 la Editura Eikon (Cluj) în volumul Credință și creație s-au selectat vreo 14 texte scrise de Vintilă Horia la 21 de ani si publicate în „Sfarmă-piatră” în 1936, vreo două articole din 1937 și încă vreo nouă din 1938 toate din aceiași revistă subvenționată de Nicolae Titulescu (apud.V.Horia).

O altă directivă comunistă viza folosirea memorialisticii care poate fi ușor împărțită cronologic și prezentată prin asociere cu „personalități deja omologate” (Cartea albă a Securității, 1996). Este ceea ce s-a făcut în volumul : Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ, Ed. Jurnalul literar, 2004. În 2010 „excentric” (ca să spunem așa) a apărut în schimb volumul de publicistică alcătuit de Gabriel Stănescu (1950-2010) prin selectarea unor texte târzii, trei sferturi din volum fiind ocupat de articole publicate de Vintilă Horia între 1985 si 1992 (Vintilă Horia, Contra naturam, Criterion Publishing, 2010, 318p). Din articolele care compun volumul îngrijit de Gabriel Stănescu, unele au fost reluate în volumul de publicistică „transdisciplinarizată” (Craiova, Editura Aius, 2015).

După 1990 Vintilă Horia a figurat cu trei articole scrise pe la douăzeci de ani și într-o culegere camuflând prin titlu – Ideea care ucide. Dimensiunile ideologiei legionare (17) – criminalitatea totalitarismului de stânga care a făcut zeci de milioane de victime. Despre amploarea crimelor comunismului a publicat fostul deținut politic dr. Florin Mătrescu volumul Holocaustul roșu (Ed. Irecson, București, 1430pg). Scriitorul rus Stoljenițin, născut în 1918, avansase ca număr de victime ale comunismului sovietic 65 de milioane, Gorbaciov le-a micșorat la 40, în timp ce St. Courtois, coordonatorul Cărții negre, mărturisea următoarele: „vous n’imaginez pas le travail acharné qui m’a couté, meme les 20 millions, pour les faire accepter par mes collaborateurs, tous, comme moi, anciens admirateurs de l’URSS”.

Cele trei articole din culegerea pusă pe piața cărții în 1994 au fost scrise de Vintilă Horia la 21, la 22, si la 25 de ani, când era atașat de presă la Viena și a scris articolul „Semnificația unei Revoluții” despre un discurs din 1941 al Cancelarului Germaniei, ales în mod democratic. La data scrierii articolului, Stalin era mult avansat la capitolul uciderilor în massă (chiar în provinciile românești Basarabia si Bucovina de Nord), în timp ce Hitler era abia pe la început.

 Textul de la 21 de ani este despre „răposatul” Sadoveanu devenit director la „Adevărul” și „Dimineața”. Dar are referiri mai bogate la admirabila operă a scriitorului decât la amănuntul politic din 1937: „Istorisiri de vânătoare ne așează în fața unui Sadoveanu transfigurat, îndumnezeit de natură, amintind pe alocuri de Țara de dincolo de negură. Trăiește aici puternica dragoste a autorului pentru așezările sălbatice ale țării, pe care pasul său neobosit le-a bătut în lung și în lat, pentru ca mintea sa să le rânduiască întocmai pe filele albe ale cărților” (Vintilă Horia, Răposatul Sadoveanu în volumul Ideea care ucide, 1994, p.252). Chemat de profesorul Nichifor Crainic la „Sfarmă piatră” (vezi scrisoarea lui Vintilă Horia de la Buenos Aires din 6 oct. 1948 către Alexandru Busuioceanu), tânărul și-a început colaborarea în 1935 cu recenzii, traduceri, eseuri și poezii, scriitorul Vintilă Horia neîncălcând nici o lege prin colaborările sale de atunci. Începând cu 1936, Crainic l-a publicat și în prestigioasa revistă „Gândirea” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/ ).

La adnotări, colectivul de autori ai culegerii de articole interbelice (printre care îi găsim pe Alexandru Florian și pe dogmaticul său părinte, Radu Florian) trece că E. Socor a fost „co-director al ziarelor Adevărul și Dimineața” (p. 366), omițând a informa cititorul că la vremea Tribunalelor Poporului, Emanuel Socor s-a dovedit un vehement adept al principiului de bază al injustiţiei comuniste: legea penală pedepseste retroactiv fapte, care la data săvârşirii lor, nu erau considerate ca infractiuni. Pe baza retroactivității legilor instituite de ocupantul sovietic a fost condamnat în 1946 însuși Vintilă Horia de către Tribunalul Poporului. Marilena Rotaru a inițiat în 2006 un Memoriu pentru anularea condamnării din 1946. Memoriul, deși a strâns mii si mii de semnături, s-a dovedit ineficient în cripto-comunismul de azi. E. Socor (1881-1951) scria pe 10 ianuarie 1945 că “principiul neretroactivităţii” nu trebuie luat în seamă, fiind o “ficţiune juridică” (vezi E. Socor în “Curierul”, apud. Gh. Vlăduţescu, Neconvenţional, despre filozofia românească, Bucureşti, 2002, p.175). Mariana Șora, cu gândul la filozoful trăirist Mircea Vulcănescu (1904-1952) – fostul ei profesor „torturat sistematic” (Marian Popa, Istoria Literaturii Române…, București, 2001, vol. I, p. 152) până a fost ucis la 48 de ani în temnița comunistă-, era de părere că retroactivitatea legii este o inepție pe baza căreia s-au făcut toate procesele celor care „au servit în mod legal un regim instaurat legal”.

Al doilea text înglobat în culegerea apărută la Editura Noua Alternativă în 1994 este articolul intitulat „Revoluția spirituală”, scris de Vintilă Horia la 22 de ani și cuprinzând generalități naive despre înfrângeri și regenerări (Ideea care ucide, 1994, pp.233-234). Cele trei texte din „Sfarmă-piatră” au fost selecționate de Radu Florian, Alexandru Florian, V. Neuman, Dionisie Petcu, C-tin Petculescu și Stoica, culegerea de articole cuprinzând la sfârșit niște pagini de adnotări (pp.361-375), unde despre Vintilă Horia stă scris că ar fi fost „poet român si redactor la o serie de publicații aparținând extremei drepte” (p.368). La simpla citire a prezentării lui Vintilă Horia, făcută pe gustul celor doi Floriani, nu va scăpa nimănui tactica minimalizării „oficiale” consonând cu nota securității din septembrie 1989. Volumul din 1994 scos sub egida „Institutului de Teorie Socială al Academiei Române” îl înfățișează pe scriitorul Vintilă Horia cu șabloanele „regimului criminal comunist” după patru ani de așa-zisă abandonare a dresajului mental comunist. Vizibilă este mai ales hotărârea „securistă” de a se face „uitată” decizia de premiere a Academiei Goncourt din 21 noiembrie 1960 care n-a fost nicicând retractată.

Remarcabil este și refuzul celor șase autori (care selectat articolele tânărului Vintilă Horia) de a menționa apariția volumului Mai bine mort decât comunist (București, Ed. Phoenix, 1990) și a celor cinci romane de Vintilă Horia publicate în România post-comunistă până în 1994. Probabil pentru insinuarea „reprezentării mintale” fixată pe ideea de unicitate a Editurii Humanitas (singura de categorie „A”), în contrast cu o multiplicitate de edituri „cvasi-inexistente”.

Din restul de adnotări „alternative” reiese perpetuarea cenzurii comuniste care nu tolera nici o informație despre uciderile scriitorilor după gratii: M. Manoilescu (1891-1950), Traian Brăileanu (1882- 1947, Aiud), dr. Nicolae Roșu (1903-1959, Aiud) și acad. G. Brătianu (1898-1953, Sighetul Marmației), precum și despre anii detenției politice suportate de scriitorii supraviețuitori citați în volum: N. Crainic, P. Țuțea, Ernest Bernea, Traian Herseni, Radu Gyr, C. Noica, etc. Pe Mircea Eliade volumul de la „Noua Alternativă” („alternativă” care numai nouă nu era!) l-a inclus în culegerea de texte doar cu vreo șase articole, utile și acelea la „instrumentalizarea” ulterioară (via Florin Țurcanu), literatura română scrisă de exilați redevenind, ca și în comunism, „simplu pretext pentru discursuri politizate” (vezi Marin Nițescu, Sub zodia proletcultismului, 1995, p.285).

În privința „instrumentalizării” post-comuniste a lui Vintilă Horia, un semnal fusese dat cu promptitudine securistă de „Adevărul” și „Tineretul liber”, chiar la începutul anului 1990. Cele două publicații așa-zis „libere” au pus pe piață știrea că Vintilă Horia ar fi dat, vezi Doamne, un interviu „nu știu cărei reviste în limba română din Israel și New York, care a fost reprodusă de ziarul Independent din Londra, interview în care mă auto-prezentam ca fruntaș al Gărzii de Fier și insultam pe Petre Roman” (Vintilă Horia, 27 febr. 1990, scrisoare către Mihai Cantuniari,). In continuarea scrisorii, Vintilă Horia precizează că a „dezmințit totul printr-un interview telefonic cu BBC…Este îngrozitor. N-am făcut parte din niciun partid, deci nici din Garda de Fier care m-a scos din postul de atașat de presă la Roma, puțin timp după ce venise la putere, în toamna lui 1940, iar în 1944-45, când se înființase un guvern Horia Sima la Viena, eu mă aflam într-un lagăr de concentrare nazist, ca apoi să fiu condamnat…de comuniști”(V.Horia, 27/02/1990).

Anul 1995 a marcat cea mai largă difuzare (prin recenzii în reviste oficiale, prezența în biblioteci publice, librării, trimiteri bibliografice obligatorii prin toate universitățile din țară) a istoriei anilor treizeci mistificată de Z. Ornea, redactorul care a dat pe acuns Securității un manuscris lăsat de Noica în vara anului 1957 spre publicare la unica Editura de Stat pentru Literatură și Artă. După 1995, dresajul mental va face ca toate volumele și tezele de doctorat referitoare la interbelici să citeze istoria fantezistă inventată de Ornea care a „salvat” în 1957 țara periclitată de un manuscris noician care „atacă regimul… făcând „apologia religiei” (cf. Pavel Apostol, referentul ales de ESPLA). La vremea ateismului obligatoriu, filozoful Noica, intemnițat la câteva zile după ce soția sa Wendy a fost lăsată să plece în Anglia (pe 9 dec. 1958), consemnase imprudent (în manuscrisul despre Hegel dat redactorului Ornea/ Orenstein) că „numai prin experiența religioasă oamenii devin oameni”(p.105). Având în față modelul oferit de Manualul… lui Roller – uns „academician” după desființarea Academiei Române (18) –, putem ușor plasa opinia lui Noica în categoria „misticismului”, cum a plasat-o și Pavel Apostol: „Misticismul este filozofia generației de la 1922, a legionarilor, a lui Nae Ionescu, Ion Petrovici și Lucian Blaga”, scria în 1947 Mihail Roller (p. 774). Din declarația turnătorului Pavel Apostol (/sursa „Șerban”), referitoare la „clarificarea conținutului dușmănos” al manuscrisului pentru care Noica a fost arestat pe 11 decembrie 1958, aflăm că „existența lucrării a fost semnalată sursei [„Șerban”/ Pavel Apostol] în 1957… de Orenstein/ Ornea, pe atunci redactor la ESPLA” (cf. Noica în vizorul Securității, în „Observatorul Cultural”, nr. 20/277, 14-20 iulie 2005). Ordinul de executat până pe 31 ian. 1958 fusese să obțină întregul manuscris noician. Absolventul de marxism-leninism Zigu Ornea/ Orenstein – care dăduse manuscrisul Povestirilor după Hegel a fost săltat în 1959 în postul de „instructor” la Centrala cărții, probabil drept răsplată pentru că a semnalat „una din cele mai periculoase materiale ideologice din țară” (cf. Pavel Apostol/ Paul Erdoes, apud. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, p.861).

Ultimul roman terminat de Vintilă Horia pe 22 octombrie 1991 și intitulat Mai sus de miazănoapte îi este dedicat Monicăi Nedelcu. Apărut – datorită lui Mircea Ciobanu (19)- la Cartea Românească, romanul a fost lansat la Târgul de carte din București pe 13 iunie 1992, după trecerea autorului în lumea de dincolo. In acestă operă testamentară, care îl are drept erou pe voievodul Ștefan cel Mare (canonizat de Biserica Ortodoxă Română după abolirea comunismului), Vintilă Horia scrisese că „un neam piere când se sting cei ce se roagă pentru el”. După Jose Javier Esparsa, „azi interesează Vintilă Horia pentru că a denunțat cu o voce insubordonată… materialismul care a dus la o dezordine planetară”. Traducătorul italian al extem de interesantei cărți intitulată Consideraciones sobre un mundo peor (Madrid, 1978, trad. it. 1982) atenționa prezumtivii cititori că volumul lui Vintilă Horia este „iligibil pentru cei dominați de prejudecăți” (Claudio Quatrocento).

Imediat după apariția volumului Mai sus de miazănoapte în librării, critica „oficială” a pus la bătaie șablonul „antifascismului intransingent față de recrudescențele naționalismului” (Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol.II, p.196), șablon folosit deja cu multă eficiență la spălarea creierelor în comunism. Faptul a dus la o falsă scădere a interesului pentru traducerea necunoscutei opere a lui Vintilă Horia. Mai probabil decât un dezinteres, credem că frânarea eventualelor traduceri s-a produs din teama că efortul rămâne neplătit, cunoscătorii de limbă spaniolă înmulțindu-se evident după căderea Cortinei de fier. În orice caz, romancierul Vintilă Horia – disputat de cultura franceză și de cultura spaniolă (un editor francez avusese chiar năstrușnica idee să-i pretindă să nu mai publice cărți în spaniolă „fiindcă este scriitor francez”) -, a fost, printr-un tacit consemn, ținut departe de mediile academice românești chiar din primii ani de post-comunism.

Cu entuziasmul de după decembrie 1989, Vintilă Horia scria unui traducător de-al său că editurile și universitățile ar putea deveni „focare de libertate pentru viitor” (V.H., 29 ian. 1990). Exact ce nu doreau puternicii zilei: Eminențele cenușii ale culturii cripto-comuniste au fost mai degrabă încântate de vizibila scădere a nivelului pregătirii cadrelor universitare din România, scădere ce transpare din tezele de doctorat despre Vintilă Horia, Noica, Mircea Eliade, Cioran, Mircea Vulcănescu si Nae Ionescu.

Stiind bine că mass-media obligă la prostituție intelectuală pe scriitorii dornici de popularizare prin industria de lansări, Vintilă Horia precizase cu desăvârșită limpezime că scriitorii de azi nu se pot sustrage obligației de a participa la răspândirea minciunilor oficiale și a dezinformării. Oamenii inteligenți de azi nu se mai pot eschiva nici măcar de la obligația de a lăuda prostia: „Los escritores estan hoy en la obligacion de rendir homenaje a la estupidez, a la desinformacion, al culto de la mentira” (El Alcazar, 8/05/1986).

Pentru Monica Nedelcu (având un remarcabil doctorat în 1988 în literatura lui Vintilă Horia) exilul fără sfârșit la care a fost constrâns scriitorul anti-comunist Vintilă Horia s-ar fi datorat beneficiarilor ideologiei comuniste, privilegiați și de regimul de după 1990. O părere similară avea Camilian Demetrescu (20). Dar și Ion Varlam (Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, 2004), nepot al academicianului Radu Rosetti (1877-1949). Istoricul academician a fost ucis în temnița comunistă de la Văcărești, unde a ajuns pentru „un presupus delict de opinie”, atare „infracțiune” ducând în România „după-războiului”(cf. V. Horia) la umplerea lagărelor de muncă și a închisorilor comuniste cu milioane de români (cca patru milioane, după Raportul de la Helsinki din 1992, citat de Magda Ursache în Bulevarde de cenzură).

In Jurnalul unui țăran de la Dunăre (Paris, 1966), Vintilă Horia nota că romanele sale „profund metafizice” ar fi îmbrăcate în istorie „fără a fi legate de vreo cronologie” (8 ianuarie 1965). Tot în această carte pe care Theodor Cazaban o aprecia în mod special, memorialistul caracterizează epocile în care ideologiile pentru folosul masselor au universalizat războiul: „Pe zi ce trece înțeleg tot mai bine că pacea nu există la scara omenirii și că doar individul o poate dobândi prin ascetism și credință” (V.H., Jurnalul unui țăran de la Dunăre). Adresate unor cititori culți și lipsiți de prejudecăți, tematica scrierilor laureatului Academiei Goncourt ar fi reductibilă la ideea de profanare prin politic (massele sunt atrase de ficțiuni ieftine) în opoziție cu „salvarea prin religie și individual” (în rev. „Origini”, SUA, nr. 4-5/2010, număr dedicat lui Vintilă Horia; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noica%20despre%20viitorul%20culturii%20europene%20de%20IVS.htm ). După ce a fost scos din postul de decan al Facultății de Medicină, dr. Gr. T. Popa (1892-1948) spusese în Aula Academiei (cu ocazia ultimei sale apariții publice din 14 aprilie 1947 ) că ideile neconvenabile regimului nou instituit sunt vânate de comuniști cu poliția: „Dacă Iisus ar începe azi propăvăduirea Sa…înainte de a fi răstignit, ar fi considerat reacționar și ar încheia repede cariera Sa profetică într-o celulă întunecoasă, închis în numele ideilor progresiste” (Dumitru Radu Popa în „Viața Românească”, 5-6/2010).

La capitolul receptării „genialului romancier” (cf. Manuel Garcia Vino) Vintilă Horia, distins la Madrid în 1972 cu premiul „Bravo para los hombres que unem en la verdad”, iar la Florența în 1981 cu premiul „Dante Aligheri”, se cuvine amintită și includerea lui Vintilă Horia în prestigioase volume de istorie literară occidentală și traducerea în peste paisprezece limbi, „în tiraje şi retipăriri fulminante” a romanului Dumnezeu s-a născut în exil pentru care autorul a fost în 1960 recompensat cu cel mai mare premiu literar al Franței (primit cândva si de Marcel Proust), iar în 1961 la Milano în Italia cu o medalie de aur (Medalla de Oro de „Il Conciliatore”, cum aflăm din vol. Vintilă Horia, El despertar de la sombra, Madrid, Editora Nacional, 1967). În cazul lui Vintilă Horia de menționat ar fi și faptul că toate acestea s-au întâmplat în ciuda opoziției scrâșnite a eminențelor cenușii din cultura de după Cortina de fier supusă permanent unui terorism ideologic dublat de terorismul polițienesc (cf. Mircea Eliade).

Păstrând cuvenitele proporții, mai trebuie adăugat că editările și traducerile lui Vintilă Horia, „autor de o cultură enciclopedică și de o credință profundă” (cf. Jose Javier Esparza, 23 dec. 2009), nu au rezultat pe calea dirijismului cultural (21) și nici n-au fost finanțate de la bugetul unei țări cu peste 23 de milioane de locuitori, ca în politica de difuzare peste graniță a scrierilor și omagiilor lui Ceaușescu în comunism și a lui Andrei Pleșu în post-comunism (22).

Dan Anghelescu spunea în „anul Vintilă Horia” la Colocviul international organizat de Universitatea din Cernăuți că „literatura exilului românesc e privită cu admiraţie şi interes în colocvii internaţionale la Universităţi din Praga, Bratislava, la Poznan, în reviste prestigioase: „Europa” (Serbia), „Alternanţe” (Germania) dar… nu şi în realitatea culturală a României de azi unde exilul literar e aproape la fel de ignorat ca în perioada totalitară şi menţinut la distanţă de un centru al interesului, studierii, clasificării şi interpretărilor de către specialişti” (referat științific care mi-a fost trimis prin e-mail pe 26 nov. 2015).

Aceleași observații au fost revelate de Dosarele de Securitate dovedind urmărirea marelui istoric al religiilor Mircea Eliade care încerca să-i convingă (cu o argumentație similară) pe editorii comunisti din R.S.R. să calce pe urmele sârbilor, cehilor si polonezilor care-i difuzaseră deja după Cortina de fier volumele premiate de Academia Franceză (23). La Cernăuți, Dan Anghelescu mai sublinia că „istoria literaturii române nu va fi nici adevărată şi nu-şi va dobândi altitudinea morală, ştiinţifică şi educativă cât timp jumătatea din umbră nu va reintra în circuitul curent al valorilor naţionale” (24). Alături de exilații de după Cortina de fier trebuiesc însă considerați și „exilații” din interiorul țării, de exemplu Părintele Arsenie Boca, autor al volumelor Cărarea împărăției și Cuvinte vii, Olga Greceanu si Părintele Benedict Ghiuș, sau filozoful Alexandru Dragomir și fostul său coleg de facultate Alexe Sever Popovici, scrierile acestora începând a fi accesibile doar după căderea comunismului. Despre această parte a „jumătății din umbră”, ca și despre exilații de după 23 august 1944 am publicat o serie studii strânse în volume (25).

Odată cu tentativa mai mult sau mai puțin reușită de „programare” a creierelor prin sistemul de învățământ, controlul politic nu a permis prin școli sau universități decât repetarea cât mai fidelă a clișeelor de gândire. Un clișeu cripto-comunist lansat relativ recent a fost următorul: „1966-2016, cincizeci de ani de libertate a spiritului”. Spre o cât mai largă răspândire în rândul tinerilor, clișeul a fost imprimat pe sticle de Pepsi distribuite începând cu ianuarie 2016 prin rețeaua Carrefour. În paralel cu fixarea unor „reprezentări mintale” favorabile comunismului, ivirea opiniilor în răspăr cu „reprezentările mintale” programate de la centru a fost constant descurajată, în perioada 1966-2016 mergându-se până la sistarea pensiei (vezi cazul criticului și istoricului literar Marin Nițescu, autor al volumului Sub zodia proletcultismului).

Fără a-și pune problema provenienței „reprezentărilor noastre mintale”, Basarab Nicolescu (n.1942) spunea într-un interviu din 2010 publicat de „România literară” că am fi manipulați de aceste reprezentări (26), și că oamenii de știință s-ar interesa pentru împăcarea științei cu religia „mai mult decât teologii” (B.N.). Din interviu am sesizat că „reprezentarea mintală” a scriitorului de 58 de ani despre ortodoxia românească nu este străină de un clișeu de gândire difuzat „oficial”. La interviu, fizicianul și-a exprimat părerea că în cadrul bisericii ortodoxe române ar exista „medii fundamentaliste”. Nejustificată în niciun fel, opinia sa din 2010 despre mediile „fundamentaliste” s-a suprapus peste o părere „oficială” în măsura în care revista „22” a grupului „brucanian” (i.e. format în 1990 în jurul lui Brucan) a „oficializat” subiectiva constatare a „pelerinului” Mirel Bănică după care ortodoxia românească ar fi, vezi Doamne, un „fundamentalism” (Câteva note despre fundamentalismul religios, în Revista „22”, Nr. 10, din 1-7 martie 2011). Deși mereu folosit, termenul de „fundamentalism” nu a fost cu rigurozitate definit nici de fizician, nici de salariatul M. Bănică al micuțului institut preocupat de modernitate și religie, institut condus „interimar” (din 2008) de un „cronicar plastic”(V. Măgureanu despre A. Pleșu în 1996) cu o pasiune efemeră despre îngeri.

Prin anii cincizeci Vintilă Horia reținea cu mai multă subtilitate un fapt caracteristic lumii desacralizate în care mulți sunt creștini doar cu numele: Anume că păgânismul care „controlează toate mijloacele eficace de propagandă” îndreaptă „voința de a aparține” nutrită de omul societății de azi către partide, secte, grupări totalitare” (Vintilă Horia, Speranța socialismului tragic, 1954, republicat în vol. Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate, Ed. Aius, Craiova, 2015, p.199). Lui Vintilă Horia, romancier dominând imperial trei culturi: română, franceză și spaniolă (27) „vacuitatea religioasă a sufletelor” i-a părut a fi „cel mai mare păcat al omului de azi”, trăitor în „vremuri de absolută falsitate” (V.H.). Interesat de posibilitățile de transcedere a lumii simțurilor (vezi vol. Vintilă Horia, Encuesta detras de lo visibile, Barcelona, 1975, a II-a ediție în 1980), laureatul Academiei Goncourt va spune într-un interviu că „omul contemporan, nefiind religios, este incult” (interviu Vintilă Horia în rev. „Hesperides”, citat de Santiago Rivas în rev. „Origini”, Norcross, SUA, nr. 4-5. 2010, p.24, număr dedicat lui Vintilă Horia).

 

După ce vorbise în martie 2013 (la o masă rotundă de la Salonul Cărții din Paris) probabil despre scrisorile primite de la Vintilă Horia, Basarab Nicolescu (n.1942) a detaliat subiectul schimbului de scrisori în revista ieșană „Convorbiri literare” din decembrie 2014, neuitând a face cunoscută dedicația primită de la Vintilă Horia pe cartea despre Platon, poza dedicației scrisă în 20 ian. 1979 fiind postată de fizician si pe pagina de Facebook referioare la Centenarul Vintilă Horia.

Pe această pagina de Facebook, Marilena Rotaru a postat pe 7 decembrie 2015 o scrisoare a Luciei Soreanu (sotia poetului Ion Sugariu) cuprinzând spre sfârșit o frază din Vintilă Horia despre rolul si importanța rugăciunilor către Domnul nostru Iisus Hristos în destinul unui neam. In completarea scrisorii se poate viziona înregistrarea din aprilie 1990 când poetul Ioan Alexandru a spus manifestanților din Piața Universității că în istoria omenirii „poporul român, pentru că se poate ruga, există și va exista până la sfârșitul veacului” .

Tot în acest loc din Facebook se poate vedea o poză cu B. Nicolescu si Vintila Horia. Ea amintește de pățania extraordinarului eseu despre iminența descoperirii unui limbaj anagogic (Vintila Horia, Sur l’imminence de la decouverte d’un langage anagogique) eseu care, publicat la insistențele lui Basarab Nicolescu în revista „3eme Millenaire” din ian-febr 1983, a pricinuit „huiduirea” lui Vintilă Horia și „alungarea” sa din paginile revistei, de ca și cum redacția n-ar fi știut de ceea ce artistul Camilian Demetrescu a numit pe bună dreptate „rușinea scandalului Gouncourt care continuă și azi cu consimțământul tacit al clasei gânditoare”(C. Demetrescu).

Oarecum plauzibilă ar fi fost explicația pățaniei în varianta ei oferită de Basarab Nicolescu, în stilul evocării oamenilor muncii care expediau telegrame de felicitare lui Ceaușescu, sau, încă și mai adecvat, în stilul bancurilor cu Radio Erevan care începeau cu invocarea unui acultător din Republică. Basarab Nicolescu specificase în „Convorbiri literare” (dec. 2014) că, în cazul în speță, un abonat s-a arătat nedumerit de faptul că, în 1983, revista „3eme Millenaire” l-a publicat pe laureatul Premiului Goncourt înjurat de stânga franceză cu 22 de ani în urmă. Din păcate, credibilitatea explicației apare subminată chiar de comentatorul scrisorilor lui Vintilă Horia reproduse în „Convorbiri literare”. Întâi pentru că fizicianul relatase insistența sa de a obține un articol de la Vintilă Horia pentru respectiva revistă. El l-a rugat pe Vintilă Horia atât la Paris, cât și cu ocazia unei vizite pe care i-a făcut-o la Madrid pe 4 septembrie 1982. Dar și întrucât Basarab Nicolescu mai povestise cum l-a refuzat pe autorul volumului Viaje a los Centros de la Tierra care i-a solicitat pe 1 ian. 1980 colaborarea la un Institut pentru cultura occidentală înființat la Roma în decembrie 1979.

Motivul pentru care Basarab Nicolescu nu a dat curs solicitării venite din partea lui Vintilă Horia ar fi fost „alergia la ideologii și doctrine”. Or, respectiva „alergie” (agățată vag de niște rânduri așternute în graba condeiului de faimosul laureat al celei mai înalte distinții literare franceze) am constatat că nu l-a afectat la interviul din 2010 când a difuzat noua „doctrină” după care ortodoxia românească ar fi un „fundamentalism”, nici în 2006 la susținerea cripto-comunismului din teza lui Florin Țurcanu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Abuz de imaginație, în vol. I. V.-S., Propedeutică la eternitate, Slobozia, 2004, pp. 91-99), printr-o recenzie laudativă la o carte comentată ceva mai inteligent de tânărul Florin Cântec (28). Restabilirea adevărului referitor la epoci distorsionate prin manipularea „reprezentărilor mintale” se pare că nu o putem realiza decât apelând la „centre spirituale”. Despre anii dictaturii militare a lui Ion Antonescu, exilatul Virgil Ierunca (posibil „centru spiritual”) își amintea în 1994 într-un mod de-a dreptul surprinzător în comparație cu clișeele instituționalizate prin râvna post-decembristă a reprogramării „reprezentărilor mentale” prin teze de doctorat, universități și mass-media: „regimul lui Antonescu era o paranteză de duioșie în raport cu dezastrul ce a urmat” când țara ocupată de ruși intrase pe mâinile colonelului sovietic Ana Pauker, ridicată în grad chiar de ucigașul Stalin (vezi interviul lui Ierunca din vol.: Resemnarea cavalerilor, Ed. Jurnalul literar, București, 2002, p. 84).

La Universitatea Alcala de Henares, Basarab Nicolescu a redat în 2015 conținutul articolului său din decembrie 2014 de comentare a corespondenței primite de la Vintilă Horia ( „Convorbiri literare” dec. 2014) umplut până la refuz cu citate din scrisorile politicoase pe care aristocratul Vintilă Horia le-a adresat unui „barbar” (cf. părerii lui Ortega y Gasset despre fizicieni). In alocuțiunea postată pe Facebook la „Centenar Vintilă Horia” am observat însă o minimă schimbare: la Universitatea Alcala, Basarab Nicolescu a spus de „un cititor”, în timp ce în revista ieșană a scris de „un abonat” care ar fi fost indignat de prezența în paginile revistei „3eme Millenaire” a lui Vintilă Horia, ca să redea „făcătura” (/întâmplarea ?) din 1983 când Vintilă Horia a fost îndepărtat zgomotos „din caseta colaboratorilor la 3eme Millenaire”.

Cu prilejul centenarului nașterii scriitorului anti-comunist Vintilă Horia sărbătorit în Spania, un jurnalist scria într-o revistă spaniolă că „opera lui Vintilă Horia va fi mai bine înțeleasă în viitor, deși înțelegerea ei în prezent este mai necesară ca oricând” (17 dec. 2015). Cât privește reintegrarea în România post-comunistă a operei „romancierului celei de-a patra dimensiuni” (cum l-a numit un critic francez pe laureatul Academiei Goncourt) ea apare îngreunată odată cu eforturile pentru blocarea difuzării pe internet a unor texte divulgând cripto-comunismul contemporan.

La vreo două luni după sărbătorirea centenarului nașterii scriitorului Vintilă Horia în România și în Spania, receptarea sa a devenit brusc la fel de „inoportună” (termen tipic al cenzurii comuniste!) precum un curs universitar despre problema timpului la Mircea Eliade (propus de mine în 20 aprilie 2007 si refuzat de Mihaela Irimia – directoare a Centrului de Excelență pentru Studierea Identităților Culturale -, fiindcă, pasă-mi-te, „s-ar supăra cei de la Ambasada Israelului”).

Mult mai puțin problematice s-au dovedit în post-comunism tendințele impunerii lui Basarab Nicolescu. Fiindcă dirijismul acestei impuneri reiese din doctorate cu marele istoric al religiilor Mircea Eliade „transdisciplinarizat” via Nicolescu, atare tendință fiind divulgată chiar de titlul volumului de „transdisciplinarizare” a eseisticii lui Vintilă Horia lansat pe 5 decembrie 2015 de Editura Aius din Craiova: Mihaela Albu & Dan Anghelescu, Eseistica lui Vintilă Horia – deschideri către transdisciplinaritate.

 

Referindu-se la exilul românesc (probabil la Vintilă Horia, Mircea Eliade, D. Găzdaru, Alexandru Randa, Dionisie Ghermani, St. Teodorescu, C-tin Amăriuței, E. Ionescu, Grigore Nandris, Marioara Golescu, Horia Stamatu, Nicolae I. Herescu, Alexandru Busuioceanu, Eugenia Adams-Mureșanu, Vasile Posteucă, G. Uscătescu, Nicu Caranica, etc.), o scriitoare exilată la Paris observa cu justețe că o reintegrare a valorilor exilului „în vizibilitatea publică ar răspunde unei tot mai acut necesare terapii a memoriei”, pentru că „numai memoria este în măsură să redea unei societăţi peste care a domnit totalitarismul o respiraţie normală ori cvasi-normală.” (Monica Lovinescu, Seismograme, vol. Unde scurte II / Bucureşti, 1993, p. 60, citată de Dan Anghelescu la Universitatea din Cernăuți,). Un oarecare pas în reintegrarea lui Vintilă Horia a fost făcut prin publicarea câtorva cărți, prin retipărirea unor texte din publicistica sa, si, în 2015, prin publicarea în premieră mondială a Memoriilor unui fost săgetător, jurnal scris în românește începând din 1985. Dacă însă luăm aminte la frecventa folosire a șabloanelor politice și la nivelul ideatic extrem de scăzut al textelor „oficiale” pe tema operei lui Vintilă Horia (29), pare mai degrabă că asistăm la îndeplinirea sumbrei previziuni a lui Noica despre Eliade, valabilă și în ce privește integrarea laureatului Premiului Goncourt în cultura românească. Iată ce înregistra pe ascuns Securitatea că spunea Noica pe 7 mai 1984: „Eliade va fi cunoscut cu adevărat de români și apropriat de cultura noastră peste câteva decenii sau 100 de ani…Intre timp, aparține întregului Univers, numai românilor, nu! Este necunoscut! ” (Noica în arhiva Securității, M.N.L.R., 2010, p.251)

 Note și considerații marginale

 

  1. In ultima zi din scurta sa viață, pe 20 noiembrie 2010, poetul si editorul Gabriel Stănescu (1950-2010) a lansat la Târgul de carte „Gaudeamus” din București volumul XIV al revistei „Origini/Romanian roots”, Norcross, SUA, dedicat lui Vintilă Horia (nr. 4-5/ 152-153, April –May 2010) precum și volumul de eseistică pe care l-a alcătuit și l-a publicat la editura sa: V. Horia, Contra naturam (Criterion Publishing, 2010; vezi înregistarea video a lansării publicisticii lui Vintilă Horia, partea I-a, https://www.youtube.com/watch?v=-fK9Q9HL5lI ; partea a II-a a lansării la Târgul Gaudeamus, pe 20 nov. 2010, a volumului îngrijit de Gabriel Stănescu, https://www.youtube.com/watch?v=KFyjIrPflAA; în blogul său, Ion Lazu scria pe 23 noiembrie 2010 despre lansarea de la Gaudeamus următoarele: „urmează o altă lansare în forță, o carte de Vintilă Horia prezentată eclatant, copleșitor (dacă nu e suspect cuvântul) de eseista Isabela Vasiliu-Scraba…constat că la lansare dna Isabela Vasiliu-Scraba citează din corespondența lui Vintilă Horia cu M. Cantuniari” (Ion Lazu)
  2. Referiri la reconsiderarea post-comunistă a scriitorului Vintilă Horia am făcut în textul scris în anul centenarului nașterii lui Cioran, articol cu care am început colaborarea la revista scoasă de poetul sătmărean Radu Ulmeanu, unul dintre marii noștri poeți contemporani (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran prin lăutărismul lui Pleșu, sau, Inocularea rușinii de a fi român , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1/2011, p. 17; http://isabelavs.go.ro/Articole/IVScioranPlesu-16.htm.
  3. cf. Referatului susținut de Dan Anghelescu la Universitatea din Cernăuți în toamna lui 2015; a se vedea si Barbu Cioculescu, Peregrin în eternitate, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2/2015, p. 4.
  4. vezi Paul Caravia, Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. 1945-1989, Ed. Enciclopedică, București, 2000, p. 244. In memoriul de răspuns la actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic, Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).
  5. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4/2016, p. 14; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Vulcănescu într-un dicționar de Humanitas, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.1/2016, p. 13 și 18; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-vulcanescu/isabelavs-vulcanescudictionar/.
  6. vezi fișa „Vintilă Horia” din enciclopedia Românii în știința și cultura occidentală (Davis, SUA, 1992, pp.183-185), unica prezentare de înalt nivel academic a laureatului Premiului Goncourt.
  7. Deși mereu s-a auto-declarat discipol al filozofului Noica, – spre a abandona istoria artei și a ajunge să predea un plăpând curs despre îngeri care să „revoluționeze” după 1990 Facultatea de Filozofie marxistă -, Andrei Plesu a fost considerat de Noica un simplu „cronicar plastic” lipsit de cunoștințe filozofice, un „lăutărist” care își dă cu părerea în domenii pe care nu le stăpânește. C-tin Noica îi reproșa încă din martie 1977 superficialitatea, faptul că a abandonat prea repede sanscrita (după ce regimul comunist l-a trimis chiar și peste graniță oferindu-i posibilitatea să audieze la un congres interesanta comunicare a indianistului Sergiu Al-George) și în principal lipsa unui interes mai susținut pentru filozofie (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filozof al religiilor – A. Pleșu- despre unul autentic : Mircea Eliade, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, 1-15 ian.2014, nr.272/2014, pp. 14-15 ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ ) . Interesant este că și Virgil Măgureanu (Seful Securității-SRI) – absolvent de filozofie marxistă precum G. Liiceanu -, a scris în 1996 că A. Pleșu este „critic de artă” în prefața unui volum publicând pe alese note ale Securității (vezi Cartea albă a Securității, Editura Presa Românească, 1996, p. VIII), așadar după trecătoarea pasiune „ministerială” pentru „angelologia” sumar consultată (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un eseist preocupat de îngeri și vampiri, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.3/2011, p. 16 ; https://www.scribd.com/doc/167071931/IsabelVasiliuScrabaPlesuVampiri?ad_group=ONLINE_TRACKING_LINK&campaign=4417&irgwc=1&keyword=Skimbit%2C+Ltd.&medium=affiliate&source=impactradius ; la acest link de remarcat ar fi adăugirile după termenul de „vampiri” cu care se termina în 25 ian.2016 adresa linkului din scribd ; a se compara lungita adresă cu linkul „Acoladei”, 3/ 2011 ; https://www.scribd.com/doc/294309618/3-2011, link descris pe „Aol” -prin cenzurarea cuvintelor cheie : „Isabela Vasiliu-Scraba, Un…” ). In 1996, respectivul critic de artă conducea doctoratul bursierului său Radu Bercea (pus director al Institutului „Sergiu Al-George”) și doctoratul lui Virgil Ciomoș (susținut în 1998, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”; http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/O%20carte%20speriata%20de%20IVS.htm ).
  8. O „schimbare revoluționară” trebuia să ilustreze însăși invitarea mea (I.V.S.) la Facultatea de engleză a Universității din București să predau un curs opțional despre filozofia lui Immanuel Kant în primăvara anului 1990 (sem. II al anului universitar 1989-1990) si în toamna anului 1990 (sem.I al anului universitar 1990-1991). Dar mai interesantă chiar și decât această experiență post-comunistă a fost atitudinea mafioților care au confiscat Wikipedia românească (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ). Fiindcă ei s-au grăbit să șteargă urmele acestei „schimbări revoluționare”, îndepărtând cu grijă informațiile biografice din fișa scriitoarei „Isabela Vasiliu-Scraba”. Să nu se afle nici de cursurile ținute pe tema filozofiei lui Kant, nici de mulțimea limbilor străine învățate, nici de specializările (în filozofie) la mari universități occidentale (vezi pe scribd fișa înainte de cenzurarea ei de către administratorii Victor Blacus, MyComp și Alexandru Tender ; http://www.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba. Remarcabilă în ro.wikipedia.org este și ciuntirea informațiilor postate pe 8 martie 2014 despre profesoara Felicia Vanț-Ștef, personalitate a culturii românești născută în comuna Supur din județul Satu Mare. Sesizând la fișa despre „Supur” numele acestei eminente specialiste în latină și greacă veche, Ark25 (= Arkbot, un administrator cu mai multe pseudonime care s-a ocupat și de fișa lui Noica, filozoful care a inițiat retraducerea unor dialoguri platonice, vezi ; http://www.rotarybvp.ro/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre-la-25-de-ani-de-la-moarte/ ) n-a mai putut dormi liniștit din cauza precizării conform căreia profesoara de greacă veche cunoaștea și limba latină. Dar și datorită „amănuntului” că Felicia Vanț-Ștef a predat greaca veche la Universitatea din București. În loc să alcătuiască o fișă distinctă de prezentare a universitarei Felicia Vanț-Ștef, așa cum s-ar fi cuvenit, Arkbot a îndepărtat rapid ambele informații care-i stricaseră somnul.
  9. Vintilă Horia, Un sepulcro en el cielo, Barcelona, 1987; București, Ed. Eminescu, 1994, editor Mircea Ciobanu, traducători M. Cantuniari si Tudora Șandru Olteanu.
  10. A se vedea și M. Cantuniari, Bărbatul cu cele trei morți ale sale, București, 2010, p.321.
  11. 11. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la Eternitate. Al. Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, 2004, precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu despre superbia animi , în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 6 (103) iunie 2016 (anul X).
  12. Noica în arhiva Securității, Ed. M.N.L.R., 2009, p.162. Noica era la Păltiniș înregistrat de Securitate pe 9 nov. 1983 spunând că Andrei Pleșu și G. Liiceanu se bucură din partea Ministerului de Interne de un tratament de excepție, ambilor prelungindu-le viza de ședere în Occident (Noica în arhiva Securității, Ed. M.N.L.R., 2010, pp.88-89).
  13. Ana Pauker (colonel sovietic), „implicată direct prin generalul Nicolski (adjunctul Securităţii) în Experimentul Piteşti , datorită amiciţiei cu Stalin şi Molotov, a fost scutită de proces şi a beneficiat de imunitate judecătorească ca şi Nicolski, graţie filierei N.K.V.D.” (cf. Denis Deletant, Securitatea şi dizidenţa în Romania, Bucureşti, 1998, p.59).
  14. Calea muceniciei: „Acest fel de urmare a Domnului Hristos face din păcătoși sfinți”, în vol. Părintele Arsenie Boca, Biserica de la Drăgănescu, „Capela Sixtină” a ortodoxiei românești, Deva, 2005, p.182. Din spusele maicii Zamfira, Părintele Arsenie Boca – deși a avut o moarte martirică trecând la Domnul după ce a fost schingiuit de Securitate la 79 de ani (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a Părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la Sâmbăta de Sus; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ) -, s-a dus în lumea de dincolo pe 28 noiembrie 1989 cu ochii înlăcrimați din milă pentru oamenii rătăciți de credință.
  15. Campania cripto-comunistă împotriva lui Vintilă Horia a luat un nou avânt, mai bine zis, a reizbucnit isteric după ce Marilena Rotaru a inițiat în 2006 Memoriul pentru anularea condamnării din 1946.
  16. Controlorii segmentului românesc al internetului se arată a fi cenzori vigilenți ai textelor Isabelei Vasiliu-Scraba despre interbelici si, la unele motoare de căutare, chiar ai paginilor web www.isabelavs2.wordpress.com ; www.isabelavs.go.ro; și www.isabelavs.blogspot.com .
  17. La Noica apar în volumul Ideea care ucide (1994) articolele din cele patru luni de conducere bicefală (Antonescu împreună cu Sima) a României ciuntite de Basarabia, Bucovina de Bord, jumătate din Transilvania și Cadrilaterul în vara „anului apocaliptic 1940” (apud. Lucian Blaga). Gabriel Liiceanu spunea că a aflat de articolele lui Noica publicate în „Buna Vestire” de la Henry Wald pe care filozoful de la Păltiniș îl desemnase în 1975 ca adevăratul maestru al lui Liiceanu. Si avea perfectă dreptate. Fost elev al dogmaticului Radu Florian, Gabriel Liiceanu – fără a face vreo trimitere la volumul din 1994 (probabil coordonat de fostul său profesor al cărui nume este trecut alături de numele lui Alexandru Florian) -, a reprodus (fără să știe?) titlul volumului, atunci când a declarat că nu va crede niciodată „într-o idee care este promovată prin violență” („Observatorul Cultural” nr. 302-303/ 2006). Acesta ar fi fost răspunsul comunistului Liiceanu dat bătrânului filozof după lectura articolelor scrise în toamna anului 1940, când Noica nu încălca nici o lege elogiind regimul bicefal al țării. Ceea ce ilustrează cât de convins era fostul comunist G. Liiceanu la 64 de ani (după un sfert de secol de abolire a comunismului) de „pacifismul” comunismului de după 23 august 1944 în care fuseseră schingiuiți după gratii cca două milioane de români dintr-o populație de 17 milioane (cf. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, București, 2001, vol. I, p.150).
  18. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-comunistă, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 3/100, anul X, martie 2016, p.14; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/.
  19. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Poet la vremea lui Ahab. Poezii incifrate de Mircea [Sandu] Ciobanu și salvatoarea neînțelegere a criticului Marian Popa; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ .
  20. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade despre neo-platonismul din arta lui Camilian Demetrescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 264/2013, pp. 28-29; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliade10-camilian/.
  21. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O carte premiată sub șocul „sperieturii cu termeni grecești”, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 295/ 2014, din 16 -31dec. 2014, pp.19-20; http://www.clipa.com/print_a12738-O-carte-premiata-sub-socul-sperieturii-cu-termeni-grecesti%e2%80%9d.aspx .
  22. Despre editarea în 2006 la Paris a „cronicarului plastic” Andrei Pleșu, a se citi Radu Portocală, Prieteniile păguboase ale I.C.R., 10 dec. 2007, unde fostul director al Institutului Cultural Român din Paris făcuse observaţia de bun simţ că numărul de titluri de doctor honoris cauza primite de „falsul filozof al religiilor” (I.V.S.) Andrei Pleşu depăşea cu mult firava sa operă “ştiinţifică”. Din textul lui Radu Portocală aflăm cum s-a pus la cale cu bani din bugetul României „aclamarea în franceză” a tezei de doctorat în istoria artei scrisă de Pleșu, expresia cu „aclamarea” fiind folosită de Mihail Neamțu în volumul omagial pe care acest salariat al lui A. Pleșu l-a alcătuit directorului său), teză „expirată” pe care în 2006 n-o „aclamase” spontan nici un mare editor parizian, vezi Radu Portocală, Icerisme, precum și demisia sa din postul de director I.C.R.-Paris, dec. 2006, relatată în rev. „Cronica română”, Bucuresti. Memorabil ne pare faptul că și după un deceniu de la demisia sa, scriitorul Radu Portocală a fost „cenzurat” la Târgul de carte Gaudeamus din noiembrie 2015 probabil din pricina dezvăluirii „aprecierii zero” la Paris a tezei de doctorat Pitoresc și melancolie; vezi http://www.cotidianul.ro/cum-se-distruge-cartea-intitulata-un-presedinte-impotriva-romaniei-271764/ .
  23. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 269/ 2013, din 16 –30 noiembrie 2013, p.12; sau https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ; precum si http://www.scribd.com/doc/186557642/IsabelaVScrabaEliadeWikipedii .
  24. vezi referatul lui D. Anghelescu, Receptarea actuală a scriitorilor români din exil, nov. 2015; Pentru o primă „luminare” a jumătății din umbră a consemnat și Liiceanu jurnalul vizitelor făcute la Păltiniș filozofului marginalizat Constantin Noica (vezi Isabela Vasiliu Scraba, Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Alternativa”, Canada, nov. 2014; http://www.alternativaonline.ca/IVS1411.html ; link de regulă „ocolit” la căutarea cu „Aol” după „Isabela Vasiliu-Scraba, Noica” pe segmentul românesc al internetului). Deși, dacă ținem seama de tam-tamul din jurul închipuitei „Școli de la Păltinis” negată de Noica (vezi, Isabela Vasiliu-Scraba, Himera Școlii de la Păltiniș; http://www.optimalmedia.ro/stire-accente/himera-scolii-de-la-paltinis-ironizata-de-noica-de-isabela-vasiliu-scraba/6991 ) s-ar putea ca intenția vizitatorului să fi fost alta: „Jurnalele intime –scria Vintilă Horia – mi se păreau inutile încercări de a intra în literatură pe o portiță din dos… un fel de a pretinde a deveni celebru pe spinarea unor celebrități autentice” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Contextualizări. Elemente pentru o topografie a prezentului, Slobozia, 2002, p.53).

La fișa „Vintilă Horia” pe en.wiki se pot citi din 24 mai 2016 următoarele linkuri active: Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia – istoric al filozofiei românești, pe hârtie în „Poesis”, Satu Mare, nr. 236-237/ 2010, pp. 50-54; sau http://www.scribd.com/doc/176897482/IsabelaVScrabaVintilaHoriaFilozRomaneasca ; Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia exilat, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Roots”, SUA, vol. XIV, nr. 4-5/ 2010, număr omagial „Vintilă Horia”; http://www.scribd.com/doc/164505556/IsabelaVasiliuScrabaVintilaHoriaExilat ; Isabela Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al premiului Goncourt; https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; si Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ .

  1. În 1992 am publicat prima carte despre filozofia lui Noica, așa cum în 2000 am publicat prima carte despre gândirea lui Nae Ionescu și în 2004 primul volum despre filozoful Alexandru Dragomir. „Latura ascunsa a culturii românești” apare și în volumul din 1993, Inefabila metafizică si mai ales în 1995 când am scris despre Nae Ionescu eseul O pseudo-descoperire a unui pseudo-plagiat (apreciat de Alexandru Paleologu), studiu pe care l-am publicat într-un mic volum împreună cu alte scrieri pe teme platonice. De semnalat ar fi că eseul despre Nae Ionescu a fost refuzat de „România literară” și de „Viața Românească”, fiind îndepărtat și din lista de lucrări cuprinsă în fișa „Isabela Vasiliu-Scraba” din ro.wikipedia.org. În 1997 mi-a apărut volumul Atena lui Kefalos (cu texte despre Anton Golopenția, omorât în bătaie după arestare, despre fostul deținut politic Horia Stanca, etc.). Volumul din 1998, Configurații noetice la Platon și la Eminescu, a fost și el îndepărtat de mafia care a pus stăpânire pe wikipedia românească.
  2. Despre manipulare am scris în textul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica, în rev. „Origini/ Romanian Roots, Norcross, GA, 30093, USA, nr. 1-2-3/2009, pp.112-114; sau https://marianhociung.wordpress.com/2012/10/29/isabela-vasiliu-scraba-indicii-de-manipulare-in-eseistica-unui-fost-discipol-al-lui-noica1909-1987-dl-ion-papuc/ ; și Isabela Vasiliu-Scraba,Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, http://www.alternativaonline.ca/index1405.html ; sau http://www.scribd.com/doc/164909511/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRoPrintreRanduri ; la discuții în ro.wikipedia.org un utilizator (/administrator ?) scria despre administratorul AdyJapan că ar fi „cu două fețe” întrucât în en.wikipedia.org AdyJapan se „supune regulilor” dar în ro.wikipedia.org „își asigură dictatura proprie prin reguli arbitrare”. De unde reiese că aceiași administratori care au confiscat ro.wikipedia.org și-au extins controlul și în wikipediile de alte limbi în care apar prezentate personalitățile românești. Așa s-ar putea explica și promptitudinea cu care cele patru texte despre Vintilă Horia (scrise de Isabela Vasiliu-Scraba și postate pe 24 mai 2016) au fost ștampilate (instantaneu) drept „POSSIBLE VANDALISM”.
  3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.258/ 2013, pp.4-5; http://www.scribd.com/doc/192386827/IsabelaVScrabaInterviuBacau .
  4. 28. În mod inteligent, Florin Cântec observase că unica „dovadă” a implicării în politică a lui Eliade a fost extrasă de Florin Țurcanu dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă de arestatul Radu Gyr foarte probabil în urma schingiuirilor. Amintind despre această așa-zisă „dovadă”, Florin Cântec remarca „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (Florin Cântec, Corespondența Mircea Eliade – Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29). Florin Cântec, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cântec, ibid., p.30).
  5. Fiind invitată de G. Orian să vorbesc despre Vintilă Horia și Domnița Ileana la Sesiunea Stiințifică a Universității „1 dec. 1918” din Alba Iulia (vezi înregistrarea video postată pe youtube pe care apoi Georgeta Orian a insistat să o scot, fie primind o solicitare în acest sens, fie pentru că la reascultare nu a găsit în spusele mele nici unul din clișeele vehiculate în învățământul superior) m-a surprins pe 18 mai 2012 nivelul scăzut al comunicării (Vintilă Horia – linii tematice esențiale ) redactată de universitarul clujan Cristan Radu, doctor în „Vintilă Horia” . Uimitoare prostii despre Vintilă Horia scria în 2016 în rev. „România litreară” si Mihai Zamfir, nu numai universitarul Sorin Lavric la care am făcut deja referire (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). De pildă, pentru universitarul M. Zamfir (n.1940), Dumnezeu s-a născut în exil ar aparține culturii franceze si Un mormânt în cer, culturii spaniole, întrucât primul a fost premiat în Franța și pentru că în celălalt roman acțiunea se petrece la Toledo, în Spania.

 

  • Poetul Vasile Voiculescu a fost arestat pe 5 august 1958 pentru „vina” de a fi scris poezie mistică. Condamnat a face pușcărie politică până în 1963, dr. Vasile Voiculescu a decedat după patru ani de temniță grea si încă un an de dureri atroce. Pe 30 aprilie 1962 a fost „mutat” (pe targă) din închisoarea Aiudului la Dispensarul TBC-Turda, urmată de o țidulă de eliberare din închisoare confecționată trei zile mai târziu. Cât a fost arestat, biroul său de lucru a fost devastat de organele represive ale statului polițenesc comunist, biblioteca distrusă si chiar acolo, în camera unde locuise poetul Vasile Voiculescu până la arestare, îi fuseseră instalați chiriași. Pe patul de moarte, înainte de a -și da duhul, scriitorul martirizat i-a zis fiului său mai mic: „Ionică, eu mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (Vasile Voiculescu, 25 aprilie 1963, vezi dr. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu. Anii de detenție, Buzău, 1993).

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate