RITURI CREȘTINE ȘI COMUNICARE LITURGICĂ

 

-Constantin TEODORESCU-

 

 

Prof. Constantin TEODORESCU

Ce bine am făcut pentru neamul meu? Am trăit pe măsura spiritului românesc, dacă aceasta este un bine. Aşa am simţit şi am început să cred că la judecata de apoi voi fi întrebat şi ce-am făcut pentru neamul meu, pentru comunitatea în care trăiesc azi.

Referindu-mă la primele secole de creștinism, am convingerea fermă că ierarhii străromâni, cei mai mulţi autohtoni, puneau preţ bun pe fapta în slujba neamului lor şi a comunităţii pe care o păstoreau prin legătura duhovnicească, evlavioasă cu Dumnezeu. Modul acesta de viaţă şi gândire echivalează cu rolul mineralelor esenţiale pentru sistemul imunitar.

Înainte de prima mențiune (anul 290) a unor creștini în spațiul nostru geografic, există mărturii arheologice despre credința lor. Ciudat este că timpul ce precedă momentul menționării se șterge de prejudecăți  și interpretări false.

Comunicarea cu Dumnezeu a dat în limba noastră cuvântul cuminecătură. Cina devenise comunicare, împărtăşire, împărtăşanie (de la parte + -aş). Cuvântul grijanie (de origine slavă) a fost simţit ca element străin  şi, având o formă sonoră dură, „a decăzut”în înjurătură, expresie care nu loveşte doar în om. S-a afirmat, pe bună dreptate, că „Omul creează - şi distruge - prin intermediul limbii”(G. Steiner).

După retragerea armatei romane din Dacia (de  fapt o parte dintr-o țară devenită ultima provincie romană și prima părăsită de Roma, care s-a amăgit cu formarea unei provincii cu același nume în sudul Dunării), Imperiul Roman nu putea lăsa hotarul dunărean la voia întâmplării, cu atât mai mult Scithia Minor (Dobrogea de azi redusă ca întindere), având în vedere importanța strategică a zonei, după ce ultimul împărat de origine tracă a ieșit brutal de pe scena istoriei, moment în care începe lunga agonie a unei puteri capabile încă de glorie și procesul trecerii la Imperiul Bizantin.

Se poate vorbi de rituri creștine intrate mai târziu în conflict, ceea ce a dus la ”marea schismă”, imediat după primele neînțelegeri dintre cele două mari centre religioase. Ritul  creștin înseamnă liturghie și ceremonie în care indivizii aveau roluri clare (diaconul, lectorul, să precizăm într-un fel). Particularitățile istorice sunt determinate de împrejurările care structurează fenomenele. Aici prejudecățile nu pot fi luate drept concluzii.

În mod normal, nimeni nu-și poate permite, cinstit fiind, să creadă că Niceta de Remessiana - ”apostolul dacilor”- vorbea acestora în limba latină literară în care a scris. Propovăduirea la ei, predica în bisericile locale, se făcea în limba ascultătorului. El a trăit în mijlocul comunităților creștine, unde nu venea cu textul grec sau latin. Nu e de presupus, e de înțeles că a procedat la traducerea textelor creștine în limba ascultătorilor. Așa s-a întâmplat și în procesul de creștinare a goților, în limba cărora s-a tradus Scriptura.

            Slava veche apare ca limbă scrisă în secolul al IX-lea. Liturghia slavă a fost acceptată de Roma la slavii apuseni în anul 867, apoi înlăturată în 885, când ucenicii fraților Chiril și Metodiu au fost alungați din Moravia. E adevărat că cea mai veche inscripție in slava veche s-a descoperit pe teritoriul românesc la Mircea Vodă în Dobrogea (943), dar aceasta nu dovedește că românii foloseau în biserică această limbă. Inscripția lui Mostici are o datare largă, între 927-969. Inscripția țarului Samuil, descoperită în apropirrea lacului Prespa, datează din anul 993. Din secolul al XI-lea se păstrează cel mai vechi text în paleoslavă, Evanghelia lui Sava, o copie după un manuscris mai vechi. La noi, folosirea slavonei ca limbă liturgică e sigură din secolul al XIV-lea. Manuscrisele textelor biblice erau pentru uzul clerului. Mesajul creștin din liturghie nu putea fi înțeles de credincioșii români în slavonă.

 Chiar dacă ”Traducerea liturghiei în limba română în jurul anului 1100, potrivit unei informații interpretate eronat în prefața Gramaticii române din 1848 a lui Nicolae Bălășescu, idee acreditată, de fapt de Andrei Șaguna, dar reiterată și de unii autori contemporani, rămâne, totuși, de domeniul fanteziei”(1), existența ”textelor paralele”(2) nu poate fi pusă la îndoială. Prezența arhaismelor de origine latină și geto-dacă nu se poate explica decât prin circulația unor manuscrise religioase înainte de impunerea limbii slavone în biserica ortodoxă românească și demonstrează folosirea  limbii române în biserică. Și e firesc să fie așa, deoarece viața creștină nu poate fi înțeleasă fără cărți de cult. Folosirea limbii române în biserică nu poate fi „fals istoric”.

Niceta de Remesiana, ca episcop, n-a urmat în Liturghia sa ritul grec (bizantin), nici ritul roman (latin). Bazat pe structura apostolică, ritul său, daco-latin, cuprindea citirea de fragmente din Biblie, Sacrificiul, Cuminecarea, elemente proprii diecezei sale şi orientale: recitarea ecteniilor de către diacon, cântându-se „Unul Domnm Isus Cristos, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl. Amin.”Liturghia bizantină a evoluat spre hieratic şi fast, prin splendoare artistică (M. Eliade). Cu siguranţă că ritul românesc a preluat etapa reprezentată de Niceta de Remesiana. În primele veacuri de creştinism, Liturghia, chiar în Apusul Europei, se făcea în greacă, apoi s-a împus aici limba latină sub presiunea Bisericii din Africa de Nord şi prin prestigiul cărturarilor Lactanţiu, Tertulian, Origene.

Scriitorii patristici străromâni s-au manifestat în latina literară, unul singur în greacă. E o dovadă clară de existenţa vorbitorilor de latină vulgară. Ei au lăsat ceva în urmă. Noi?

Nu mi-am propus un ideal, ci am dorinţa de a vedea unitatea românilor în Triunghiul de Aur (Canada) ca model de comportament pentru politicienii din ţară, politicieni de mucava, care n-au principii politice sub masca partidelor, fiindcă acestea s-ar vedea în legi necesare ţării. Pădurea românească plânge vândută, noi rămânem cu inundaţii şi secetă. Din grânarul Europei, am ajuns să consumăm produse agricole de pe alte meleaguri.

Fiecare fiinţă doreşte libertatea. Cum văd libertatea este ceea ce deosebeşte oamenii. Mie, N. Steinhardt îmi vorbeşte limpede: „Cine ştie că libertatea este bunul suprem înţelege ce poate însemna creştinismul.”Libertatea nu înseamnă să-mi impun voinţa cu orice preţ, nici să-mi aducă incapacitatea de acţiune corectă.

Cum ne privim unii pe alţii caracterizează comunitatea nu doar în momentele de sărbătoare. Cât de uşor se pot face afirmaţii sub semnul subiectivităţii!... Ar trebui, pururi, să rămânem în zodia obiectivităţii și legați de țărâna românească pentru a menține ființa neamului.

 

 

1.    Pavel, Eugen, Arheologia textului, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012,

p. 30. Autorul face trimitere la Al. Mareș, O traducere în limba română din jurul anului 1100?,  în ”Contemporanul”, nr. 20 (1853), 14 mai 1982, p. 10. Cartea lui Eugen Pavel poate fi accesată: www.inst-puscariu.ro.

            2. Chițimia, I. C., Începuturile scrisului în limba română, https: //dacoromanica.wordpress.com/studii-clasice/profdrdoc-ic-chitimia-inceputurile scrisului-in-limba-romana.

       

                                     

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate