HOME
 
DEPORTARILE IN BARAGAN

Eu nu am avut tinerete...

Cat este de trist sa ai de suferit din partea aceluia impotriva caruia nu indraznesti sa te plangi!
(Quam miserum est ab eo leadi, de quo non ausis queri!)
PUBLILIUS SYRUS - Sententiae

Sofica Cirisanu        Am cunoscut-o cu peste zece ani in urma. Sofica Cirisanu, o doamna maruntica, energica, cu o privire agera, saritoare, si cu ochii expresivi, care de cele mai multe ori stralucesc de lacrimile cuibarite stingher sub streasina ploapelor.
       A sosit in Canada cu peste douazeci de ani in urma. De mai multe ori a incercat destainuiri, dar ele au fost frante in crampeie de viata, de ritmul rapid al existentei cotidiene, aici pe pamant nord-american.
       A venit o zi ca aceasta de ianuarie 2007, cand aducerile-aminte te impresoara si masurand din suspine adancul zarilor te regasesti la rascrucea din capul satului, ce rasare pribeaga intr-o vesnicie nedeslusita.
       Dar s-o lasam pe interlocutoarea noastra sa-si depene amintirile:

       Sunt nascuta pe 27 octombrie, 1931, in comuna Gogosi, satul Balta Verde, Jud Mehedinti. Tatal Nicolae de profesie tehnician veterinar si mama Elena Codita, se ocupa cu treburile casei si ale campului.
       Copilaria petrecuta impreuna cu fratele meu, mi se pare pierduta in vremuri. A fost trista, plina de griji. Ce stiu, ca se muncea din zori pana-n seara si nu agoniseam decat nu minim necesar existentei. Cea mai mare problema erau cotele catre stat, o povara care ne cocosa si ne umilea. Ultimul banut tata il dadea pentru a-si achita obligatiile la stat.
       Pe 6 noiembrie 1949, m-am casatorit in comuna Pristol, cu Cirisanu Constantin, tineri amandoi. Incercam sa mijim si noi in viata, dar a venit peste noi ca un parjol -dislocarea-; asa se numea.

O saptamana in bou-vagon

       Era 18 iunie 1951, Sfanta zi de Rusalii. Au venit dimineata in curte un militian si doi militari si ne-au cerut buletinele. Ne-au spus ca in trei ore sa ne facem bagajul, ca vom fi mutati pentru cateva zile. Nu ne-au spus unde. Eram inficosati si nu intelegeam ce se intampla. Am pus ce-am putut intr-o caruta si ne-au scos la marginea satului intre Pristol si Garla Mare.
       Ne-am gasit acolo cateva zeci de familii. Am petrecut intr-o asteptare incordata, doua zile si doua nopti.
       Vreo patruzeci de familii au fost luate si am inteles ca vor fi fost duse la gara Maglavid.
       Patru familii din care am facut si eu parte, ne-au dus la Viesu. Acolo ne-au suit in doua camioane, mici, le ziceam Steaguri. Cea mai mare parte din bagaje au ramas acolo, la marginea drumului, pe sant. Ne-au dus pana la Prunisor, unde ne-au imbarcat in bou-vagon, cu animalele buluc.
       O saptamana de calatorit, prin gari, pe taramuri necunoscute; parea ceva ca un sfarsit de lume. Din cand in cand oprea in cate o gara. Ne dadeau biscuiti uscati si apa din cisterne care erau folosite si la transportul motorinei.

Fiecare parcela avea un tarus cu o placa cu numar.

       Dezorientati, sfarsiti de oboseala, ne-au dat jos in comuna Pietroiu Nou, raionul Fetesti. Aici oameni din satul vechi ne-au asteptat cu carutele sa ne duca la locul unde ne-am inceput o alta viata pe acest pamant. Au oprit carutele pe un camp. Terenul fusese parcelat cu plugul si fiecare parcela avea un tarus cu placa cu numar de casa.
       Din lemnele care ni le-au dat, cu ce am mai gasit acolo, cu ce am adus de invelit, cergi, imbracaminte am ridicat un cort. Apoi am sapat un bordei.
       Am inceput sa muncim la ferma si pe la oameni. Localnicii erau foarte retrasi, pentru ca li se spusese ca suntem criminali, puscariasi, oameni rai. La munca din camp era arsita mare si apa de baut luata din Borcea in butoi era calda si urat mirositoare.
       Din pamant presat, in amestec cu paie, baliga, faceam bucati de chirpici, din care ne-am ridicat o casuta. Acoperisul era din paie. In prima iarna din cauza umezelii si caldurii asa cum era, incoltise in pereti boabele de grau ramase in paiele din chirpici. Puneam pe foc tezec, ca toata lumea din Baragan. Mai greu era cu closetul. Era de fapt groapa de unde luasem pamantul de construit. Lumea nu se mai jena. Facea pe unde putea.

4 ani si 8 luni mi s-au parut o viata

       Asa am trait 4 ani si 8 luni. La un an dupa sosire, adica in 1952, am nascut primul copil. Cand avea numai 11 luni, sotul a fost luat militar. A facut armata la munca in constructii la Bucuresti. Noi nu putem parasi localitatea, decat pe o raza de 15 km, si numai cu aprobare de la Postul de Militie.
       Nu aveam cu cine sa las copilul, cand plecam la munca. L-am crescut legat de pat, de manerul geamului.
       Il deportase cu noi si pe socrul meu, Cirisanu Dinca. Am avut noroc ca luase cu el masina de gatit, acolo pregateam mancarea patru familii.

Tata arestat, si dus la Ocnele de sare

       De la tata nu aveam nici-o stire. Il ridicase si a stat in puscarie un an si jumatate, fara motiv, fara judecata. Nici el nu stia de noi. Mai tarziu a scris unui verisor care ne-a trimis scrisoarea. Ne ruga de pachet cu imbracaminte. I-am trimis ce-am putut: flanela, manusi si ciorapi.
       Cand l-a eliberat, nu stia unde suntem deportati. In puscarie, la primirea pachetului i-a venit rau si nu a mai retinut din adresa de pe pachet decat raionul Fetesti. Cu ajutorul unui functionar de la posta din Fetesti a aflat localitatea de unde fusese pachetul trimis. Asa ne-a gasit la Pietroiu, intreband copii care pazeau vacile la pascut.

Ziua Nasterii Domnului a fost si ziua bucuriei

       Pe 25 decemrie 1955, am primit vestea ca suntem liberi, sa ne reintoarcem la casele noastre. Am primit buletinul cu stampila DO (domiciliu obligatoriu) pe fotografie...

       Draga cititorule, aici ne oprim. Intoarcerile au fost alte tragedii. Casele ocupate, daramate. Din cei ramasi, unii plecasera intru Domnul.

A consemnat Alexandru Tomescu

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate