Poarta Alba
de
Dumitru Nicodim

Poarta Alba, autor Dumitru Nicodim        Dumitru Nicodim s-a nascut în 1951, în comuna Jurilovca. A crescut la Casele de copii din Navodari si Tulcea. Dupa absolvirea Facultatii de Energetica a lucrat pe santierele hidrocentralelor de pe râul Olt, în perioada 1983–1989, fiind sef de santier la hidrocentrala Rusanesti. Este doctor în energetica (1989) si autor a numeroase inventii si inovatii, carti si articole de specialitate. Dupa 1989 a urmat cursurile Facultatii de Ziaristica si a lucrat ca redactor principal la ziarul Dreptatea (1990–1992). În 1992 a publicat volumul de versuri Poezii amare, în 1996 a publicat Casa lui David (Editura Humanitas), iar în 2003 a publicat, la aceeasi editura, cartea de memorialistica Poarta Alba.
       Roman autobiografic, Casa lui David se focalizeaza asupra figurii tatalui, personaj proiectat într-o lume aflata sub semnul parabolelor biblice, dar si cazuta sub timpul schilodirii satului - colectivizarea. Refuzând sa-si piarda pamântul, David ajunge la închisoare, este batut, persecutat, dar nu înceteaza sa se opuna legilor unui stat pe care nu-l recunoaste, îsi cultiva cu tenacitate pamântul, devenit poligon de aplicatii militare. Împotriva întregului sat si a autoritatilor, rezista cu încapatânare, având ca singur sprijin credinta. De la Ilie Moromete, eroul romanului lui Nicodim este, probabil, cel mai tragic si mai viguros personaj din literatura satului romanesc. Daca în Casa lui David autorul transcria, sub forma unui roman, istoria autentica si plina de dramatism a propriei familii crunt lovite de regimul comunist si dominata de un tata de o dârzenie de neuitat, în Poarta Alba autorul prelucreaza, cu dificultatile de rigoare, o imensa masa de material strain de propria-i biografie. Documentele sunt înregistrari pe casete, relatari prin viu grai, facute sau încredintate lui de un mai vârstnic prieten, trecut prin închisorile de la Canal si, în special, prin cea care da titlul cartii. Optând si de data aceasta pentru romanul-naratiune la persoana I, autorul a vrut probabil sa nu sacrifice autenticitatea marturiei nemijlocite, ce constituie partea cea mai întinsa a documentelor pe care le are la dispozitie. A mai vrut, de asemenea, sa dea scriiturii acea dimensiune a atemporalitatii pe care doar fictiunea o confera, desi toate destinele dramatice o merita. Avem, în plus, numeroase aspecte, detalii, fapte istorice inedite privitoare la viata cotidiana în acest lagar principal, cel mai mare dintre cele 14 care au existat între anii 1949 si 1954 pe traseul Canalului Dunare-Marea Neagra, unde si-au gasit moartea mii de oameni. Pentru ca dumneavoastra, stimati cititori, sa întelegeti mai bine ce s-a întâmplat cu adevarat la Poarta Alba, va oferim un fragment din aceasta carte.
       Moartea îsi începea ritualul triumfator în poarta. La început mi se facea rau când vedeam convulsiile epilepticilor, când auzeam gemetele cronicilor de ulcer, tipetele celor cu ace înfipte sub unghii. Când bei apa din colturile vagonului, din baltile mici umplute cu apa de ploaie, când organismul e vlaguit de munca si de lipsa de hrana, dizenteria face ravagii imediate.
       Anticamera mortii dirijate era 33-ul - carcera. Putini au iesit de acolo, fata de câti au intrat. Se intra pentru legaturi cu civilii, detinerea unei bucati de zahar oricât de mici sau neînsemnate, acestea fiind considerate abateri grave, dar si pentru un morcov furat sau cotoare de varza daca te-a prins caraliul. Cel care punea catusele era un tigan, Molnar. Obiectul care se monta pe om era format dintr-un lant cât pentru un pas, de capetele caruia erau prinse doua bratari tiganesti din metal forjat, late cam de 10 cm, neînchise, cu gulere prevazute cu gauri pentru nituri. La jumatatea lantului erau prinse doua obiecte: picioruldin fier beton de 15 mm al unui teu cu doua ochiuri la capete, de care se agatau catusele puse pe mâini, si un alt lant de care era legata o bila de 10 kg. Îl întindea pe nefericit culcat pe spate sa-i poata bate niturile la bratari si le batea în dusmanie, pe nicovala aia, sa-i rupa picioarele de la început. Nu punea cârpe între bratara si osul piciorului când batea nitul, asa ca vai de mama lui ce simtea. Nefericitul era dus la 33 - carcera facuta într-un grajd. Omul trebuia sa se plimbe tot timpul, de la 5 dimineata pâna la 10 seara, cu bila dupa el, bratarile acelea frecându-i pielea si carnea pe oasele picioarelor. „Plimba ursul” era vorba caraliului si, daca nu te plimbai, pedeapsa crestea pâna când nu mai ieseai viu. Pedepsele initiale cu acest echipament complet erau de 7, 14, 21 de zile sau fara termen. Pedepse mai mici puteau fi fara bila, fara teu sau fara amândoua, doar cu lanturile, sa auda Flueraru Ion, Padureanu sau Dobre, trei dintre cei noua caralii care faceau cu schimbul 24 cu 48, ca „plimbi ursul”. Cei cu sapte zile stateau în comun. Aveau 15 paturi pe patru rânduri. Pe paturi nu aveau saltele, ci rogojini rupte, vai de mama lor, cu 80% plosnite în ele. Cei cu pedepse mai grele aveau celule. Hrana o zi primeai normala limba de pâine, optimea si surogatul de zeama dimineata, felurile unu si doi la prânz, iar seara ce mai era. Alte doua zile nu primeai decât limba de pâine dimineata, o mâncai si cu asta basta! Una da, doua nu! Da cine se ducea la 33 îsi facea cruce si “Doamne, fa ce vrei cu mine!”. Daca totusi se întâmpla sa se întoarca din morti, chinul era sa-i taie nitul de la bratari cu dalta: sub ele era carne vie, pe alocuri os…Se murea din toate motivele mizerie, consum de sfecla furajera anume pusa în drumul nostru, dizenterie si alte boli, accidente.

       Alexandra Mihai

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate