HOME
 

Callatis, legenda Mării Negre (VIII)
Contextul Independenţei. Revenirea Dobrogei şi a Mangaliei la România

-Silvana Cojocăraşu-

 

Intrarea lui Carol I in Bucuresti, 10 mai 1866

Intrarea lui Carol I in Bucuresti, 10 mai 1866

       Dacă la început sorţii luptei pe mare şi în colonii dintre Anglia şi Franţa au înclinat în avantajul Angliei, devenită, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, prima putere economică a lumii, datorită superiorităţii sale maritime şi avansului pe care i-l asigura revoluţia industrială, Europa din perioada 1789 şi 1815 a respirat ritmul Franţei. În Europa Centrală şi Orientală, rivalitatea dintre Prusia, Austria şi Rusia s-a echilibrat prin extinderea teritoriilor pe seama Imperiului Otoman.
       Civilizaţia europeană, datorită progreselor înregistrate de ştiinţe şi tehnică, începe să trăiască revoluţia industrială. În acelaşi timp, în Europa se răspândeşte filozofia Luminilor, care, în numele raţiunii şi libertăţii, risipeşte bezna ignoranţei şi a fanatismului. Pe plan artistic, arta barocă se răspândeşte în cea mai mare parte a ţărilor catolice, dar în Franţa triumfă idealul clasic, simbolizat de Versailles. Se dezvoltă mişcarea literară şi artistică, ca reacţie atât împotriva acestui clasicism de sorginte franceză, cât şi împotriva exceselor rigide ale raţionalismului.
       Europa a întâmpinat ideile noi cu căldură şi chiar cu patimă la început, dar cu nelinişte de cei aflaţi în fruntea statelor. Franţa se impune mai întâi prin forţa ideilor, apoi prin forţa armelor. Timp de un sfert de veac, Europa trăieşte sub dependenţa iniţiativelor franceze, războiul punând fără întrerupere faţă în faţă Franţa şi monarhiile europene: Napoleon Bonaparte încerca să edifice o Europă continentală franceză. Astfel prinde contur un front care se unifică încetul cu încetul, condus de obstinaţia britanică, ce inspira si finanţa chiar diversele coaliţii ale monarhiilor şi învingând, în final, Marele Imperiu. Nimic însă nu va mai fi ca înainte: ideile de libertate şi de naţiune vor continua să se afirme. Franţa devine victima regilor şi a popoarelor ale căror sentimente naţionale se treziseră chiar graţie ei.

Mangalia

Mangalia

       Timp de o jumătate de veac, până în 1871, Europa a continuat marile dezbateri legate de revoluţie şi popoarele şi-au revendicat libertatea. Italia şi Germania se organizează în state, Germania fiind pe punctul de a deveni principala forţă europeană. Industria transformă Europa, care îşi asigură dominaţia mondială prin popularea unor regiuni îndepărtate şi prin puterea economică, creşterea demografică asigurând un excedent de populaţie, care se revarsă pe tot globul.
       La 1815, Imperiul Otoman continua să controleze cea mai mare parte a Mediteranei, din Algeria până în Egipt, din Arabia până în Asia Mică, iar în Europa, Balcanii, un spaţiu economic unde se înfruntau interese, deci zone pe care marile puteri şi le disputau: Rusia visa la posibilitatea de a trece liber în Mediterana, Regatul Unit îşi construia drumul spre India, Austria îşi revendica dreptul de protecţie asupra slavilor.
       Văzut din Europa, Imperiul Otoman se rezuma la „chestiunea orientală”.
       Grecii, apoi românii, sârbii şi bulgarii „se emancipează”, iar de aici până la trezirea conştiinţei naţionale nu mai e decât un pas.
        „Spiritul vremurilor” pătrundea şi în Principatele Române, primele decenii ale secolului al XIX-lea fiind martorele unei efervescenţe spirituale şi intelectuale neobişnuite în Moldova şi Ţara Românească. Pe măsură de regimul fanariot se deteriora încetul cu încetul, dar şi pe măsură ce contactele cu Europa sporeau, se lărgeau orizonturile intelectuale ale românilor cultivaţi, pătrunşi acum de două direcţii de gândire – naţiunea şi Europa. Climatul intelectual era variat şi dificil, întrucât atât adepţii tradiţiei, cât şi cei ai inovaţiei, îşi încercau teoriile în condiţii sociale şi economice de schimbare. Românii, în cea mai mare parte, îşi menţineau aderenţa lor la lumea culturală bizantin-ortodoxă, iar aspiraţiile lor intelectuale şi spirituale se întorceau mai curând spre Sud-Est decât către vest, suzeranitatea otomană consolidând aceste fundamente de gândire.
       Între izbucnirea războiului grec de independenţă, în 1821, şi revoluţiile de la 1848, au început să se întrevadă contururile României moderne. Moldova şi Ţara Românească s-au apropiat de unire şi de independenţă prin eforturile unei elite din rândurile boierimii şi burgheziei, dar şi prin intervenţia Marilor Puteri. Răscoala de la 1821, izbucnită în Oltenia, de mari proporţii, deşi a eşuat, a reprezentat o mişcare socială şi naţională complexă, cu cauze atât în abuzurile fiscale şi administrative, dar îndreptată şi împotriva suzeranităţii otomane sau împotriva fanarioţilor. Tratatul de la Adrianopol (1829) a contribuit decisiv la dezvoltarea politică şi economică a Principatelor, sultanul recunoscând autonomia administrativă a Moldovei şi a Ţării Româneşti, inclusiv dreptul de a comercializa liber toate mărfurile agricole şi industriale, numirea pe viaţă a domnitorilor şi restituind fortăreţele turceşti de pe malul stâng al Dunării şi insulele de lângă ele.
       Revoluţia de la 1848 din Ţările Române a fost în primul rând opera intelectualilor liberali, a paşoptiştilor, un grup deosebit de omogen. Generaţia de la 1848 se distingea de înaintaşii ei prin cunoaşterea directă a Europei Occidentale, majoritatea studiaseră în Franţa (Dumitru şi Ion C. Brătianu, C.A. Rosetti, Alexandru Golescu, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Bălcescu) sau în Germania (precum Mihail Kogălniceanu). Se simţeau parte din Europa şi recunoşteau Apusul drept un model politic şi cultural, şi considerau că modelul de dezvoltare al acestuia era aplicabil Ţărilor Române. Un vis spulberat de cooperarea dintre ruşi şi otomani, cursul evenimentelor lăsând aspiraţiile românilor neîmplinite.
       Tratatul de la Paris din 1856, ce a pus capăt Războiului Crimeii, deşi lăsa Ţările Române sub suzeranitate otomană, recunoştea independenţa administrativă a Principatelor, dreptul de a întreţine o armată naţională, de a emite legi şi a desfăşura comerţ cu alte state. Lăsa, însă, nerezolvate, două probleme constituţionale dintre cele mai critice, unirea şi independenţa.
       Unirea se va realiza trei ani mai târziu, în 1859, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza atât la conducerea Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti, recunoscută după lungi campanii la 1 mai 1860. În 1866, Cuza a abdicat, sub presiunea grupărilor politice de diferite orientări, iritate de abuzurile sale de putere şi unite de dorinţa de a-l detrona şi de a-l înlocui cu un principe străin. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia – dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen - posibilitatea ca Prinţul Carol să vină pe tronul României. Carol era un politician cu idei liberale, cunoştea mai multe limbi, iar familia sa era înrudită cu Napoleon al III-lea. România era, în acea perioadă, sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea de către Napoleon a Prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Pe 10 mai 1866, după ce a călătorit incognito, însoţit de Brătianu, Carol a intrat în Bucureşti, rostindu-şi jurământul în limba franceză: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială". Proclamat domnitor al României, rămâne cu acest titlu până în 1881, când este proclamat rege. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Ferdinand I, în Casa Regală a României, care va conduce ţara până la proclamarea R.P.R., în 1947.

       Războiul ruso-româno-turc (1877-1878)

Balcanii la 1878        În anii 1876-1878, „chestiunea orientală” redevine acută. Popoarele din balcani se ridică la luptă. Pe fondul simţământului de neam, al conştiinţei vechimii şi permanenţei lor, evenimentele din istoria naţională a veacului al XIX-lea au avut ecou şi în rândul românilor din Dobrogea, amplificându-se pe măsură ce întreaga naţiune a simţit apropiindu-se clipa independenţei statale. Escaladarea "crizei orientale", prin răscoalele antiotomane din Bosnia-Herţegovina din vara anului 1875, s-a resimţit în Dobrogea printr-o sporire a încordării generale şi printr-o înăsprire a atitudinii autorităţilor turceşti: regimul juridic al egalităţii dintre musulmani şi creştini a fost uitat, revenindu-se, fără reţineri, la guvernarea represivă şi la persecuţii.
       În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre Imperiul Ţarist şi cel Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înţelegere cu cel dintâi. Cu toate insistenţele Domnitorului Carol şi ale lui I.C. Brătianu, de a încheia un tratat general, care să cuprindă nu numai probleme militare, ci şi recunoaşterea independenţei României, dorinţa Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat, care să evite chestiunile politice şi să permită armatei ţariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877 de la Bucureşti, prin care Rusia se obliga să respecte integritatea statului român, asigurându-şi trecerea spre Balcani.
Trecerea Dunarii la 1878        Ratificarea Convenţiei a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a ţării noastre în evenimente, prin declaraţia de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale "de facto" de către acesta pe întreaga linie a Dunării: trupe otomane, sub comanda lui Ali Riza Paşa, au debarcat la sfârşitul anului 1876 la Constanţa şi s-au stabilit la Tulcea, Măcin, Isaccea, Babadag şi Hârşova, pe frontiera cu România. Turcii au acordat atenţie sporită forţelor fluviale, pentru a opri eventualele acţiuni româneşti şi trecerea în Dobrogea a trupelor de artilerie ruseşti. Întrucât pericolul venea dinspre vest, turcii neaşteptându-se la un atac dinspre mare, porturi cu activitate redusă, precum Mangalia, nu au fost implicate în sistemul de apărare al provinciei.
       La 9 mai 1877, Adunarea Deputaţilor a proclamat Independenţa de Stat a României. De la tribuna Parlamentului, ministrul de externe Mihail Kogălniceanu a declarat: "Sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare.(...)Sîntem o naţiune liberă şi independentă".
       Proclamarea independenţei era expresia voinţei tuturor românilor, dar, în capitalele europene, gestul României a fost privit diferit, în funcţie de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obţinerii recunoaşterii independenţei pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porţii Otomane, singura cale de urmat în situaţia dată.
       Libertatea navigaţiei, deşi garantată prin Tratatul de la Paris din 1856, a fost suspendată atât prin ordin al comandantului armatei ruse, cât şi al marelui vizir, declarându-se astfel blocada pe Dunăre şi pe ţărmurile Mării Negre. După o scurtă ofensivă pe Dunăre, pe aliniamentul Cernavodă, şi retragerea forţelor turceşti spre sud, la 1 iulie 1877 s-a trecut la organizarea teritoriului nord-dobrogean în condiţii de ocupaţie militară rusă.
       Statul otoman a continuat să deţină Dobrogea de sud, până la Cernavodă-Constanţa, oprind înaintarea armatelor ruse spre Mangalia. Nesiguranţa s-a menţinut până la căderea Plevnei, la 28 noiembrie. Prin hotărârea Consiliului de război, la care participat şi Domnitorul Carol, trupele române au acţionat împotriva forţelor turceşti din Cadrilater. Armata rusă, însoţită de detaşamente de bulgari, şi-au continuat acţiunile spre sud, vizând Adrianopolul şi Constantinopolul. De teama căderii Constantinopolului, turcii au încheiat armistiţiul din ianuarie 1878, de la Adrianopol. Acesta prevedea ocuparea unor cetăţi şi oraşe de către Rusia, până la încheierea păcii, extinzându-se, astfel, ocupaţia militară rusească pe teritoriul Dobrogei.
       Mangalia şi împrejurimile ei au cunoscut efectele ocupaţiei ruse de la sfârşitul lui ianuarie până la intrarea armatei române în Dobrogea, în noiembrie 1878. Autorităţile militare ruse au exercitat prerogativele de ordine publică şi serviciul fiscal, cu excesele proprii instalării unor instituţii fără tradiţie. Pe durata desfăşurării războiului, populaţia musulmană din Mangalia şi împrejurimi, deşi în nesiguranţă şi tensiune, nu a plecat. În schimb, ocupaţia rusă a făcut ca aceasta să-şi părăsească locuinţele, declanşându-se fenomenul de emigrare a musulmanilor spre Asia Mică, fenomen ce a continuat şi după intrarea Dobrogei în componenţa statului român. Sate întregi şi cătune mai sărace au fost părăsite mai ales de populaţia tătărească, devenind loc de păşunat. Exodul turcilor, comparativ cu emigraţia tătarilor, a fost mai redus, ei fiind mai legaţi de pământ.
       În martie 1878, Rusia şi statul otoman semnează Tratatul de la San Stefano, prin care o parte din despăgubirile de război solicitate de Rusia, ţinând cont de greutăţile financiare ale Imperiului otoman, sunt acceptate sub forma cesiunilor teritoriale. Rusia primea astfel sangeacul Tulcea, insulele din Deltă şi Insula Şerpilor, „monedă de schimb” pentru sudul Basarabiei. Mangalia fiind integrată din 1875 în cazaua Kiustenge, rămânea, prin acest tratat, ruşilor.
       România şi Marile Puteri nu au acceptat prevederile Tratatului de San Stefano. În consecinţă, prin Congresul de Pace de la Berlin s-a adoptat un tratat care a modificat prevederile stipulate la San Stefano, recunoscându-se independenţa deplină a României, cu condiţia cedării judeţelor Cahul, Bolgrad şi Ismail către Rusia ţaristă. De remarcat este faptul că Tratatul de la Berlin nu a inclus principiul schimbului de teritorii, ca la San Stefano. Unirea Dobrogei cu România era prevăzută fără legătură aparentă cu cedarea Basarabiei de sud, în schimbul recunoaşterii independenţei.
       Astfel, la 28 iunie 1878, în timpul lucrărilor Congresului, Vârnav Liteanu, agent diplomatic român la Berlin, telegrafia la Bucureşti că pentru partea de sud a Dobrogei comisia europeană stabilise ca graniţa să înceapă la aproximativ 5 km sud de portul Mangalia, şi să se termine aproape de Silistra. Pentru că Dobrogea nu avea hotare naturale, graniţa urma să fie o linie dreaptă. Detaliile tehnice, fixarea pe teren au fost lăsate pe seama unei comisii europene. Statul român, la rândul său, trimisese în Dobrogea, încă de la începutul anului 1878, două comisii de experţi: una militară şi una civilă, ale căror concluzii trebuiau să stea la baza schimbărilor ce urmau să se producă odată cu revenirea acestor pământuri la România. Locotenent-colonelul Ioan Murgescu scria, în urma inspecţiilor făcute în porturile dobrogene, despre starea de fericire a populaţiei, datorată faptului că Dobrogea şi Mangalia au revenit României.
       La 5 august 1878, Domnitorul Carol a dispus demobilizarea armatei române. În clipele de răgaz, scriind tatălui său, se referea la pământul dobrogean ce urma să intre în componenţa statului român, referindu-se şi la Mangalia, „un sat mic”, cu importanţă doar datorită faptului că aici s-ar putea construi un port bun, apărat de vânturile din nord şi răsărit. Domnitorul şi guvernul au luat hotărârea ca Dobrogea să fie ocupată întâi militar, cu regimentele 4, 5 şi 7 Infanterie, 1 Artilerie şi 2 Roşiori. A fost promulgată o lege prin care se puneau la dispoziţia guvernului un milion de lei pentru luarea în stăpânire a Dobrogei şi pentru primele organizări. În şedinţa Consiliului de Miniştri din 6 noiembrie 1878 a fost aprobată componenţa comisiei pentru instaurarea administraţiei civile, în fruntea acesteia fiind numit Nicolae Catargiu, comisar pentru Chestiunile trecerii Dobrogei în stăpânire românească.
       La 14 noiembrie, la Brăila, în prezenţa lui Mihail Kogălniceanu, autorul proiectului, a prim-ministrului I.C. Brătianu, a generalului Gheorghe Anghelescu, domnitorul Carol a citit Ordinul de zi.

Noi Carol I
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională
Domn al Românilor
La toţi de faţă şi viitor sănătate
Locuitorilor Dobrogei,
Marile puteri europene, prin tractatul din Berlin, au unit ţara voastră cu România. (...)

Locuitorilor de orice naţionalitate şi religiune, Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân şi a lui Ştefan cel Mare, de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat, unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea, desbătută şi încuviinţată de naţiune, otărăşte şi o cârmuieşte. Cele mai sânte şi mai scumpe bunuri ale omenirei; viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţiuni, pe care o râvnesc multe naţiuni. (...)
Locuitorilor musulmani, dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi de religiune. (...)
Armata română care intră în Dobrogea nu are altă chemare decât de a menţine ordinea şi modul de disciplină, de a ocroti pacinica voastră vieţuire.
Salutaţi dară cu iubire drapelul românesc, care va fi pentru voi drapelul libertăţei, drapelul dreptăţei şi al păcei. (...)
Noi desfiinţăm dijma de orice natură pentru anul 1879. De la 1 Ianuarie 1880 ea va fi înlocuită cu o dare bănească mai dreaptă şi mai uşoară pentru agricultori. (...)
Şi dară chemând binecuvântarea celui A-Tot-Puternic, în numele şi cu învoirea Europei, Noi luăm astăzi în stăpânire provincia Dobrogea, care devine şi este ţara românească, şi, trămiţându-Vă domneasca Noastră salutare, Vă urăm ca această zi să devie, pentru această nouă parte a României, începutul unui viitor de pace şi de înflorire, începutul bunului trai şi al înfrăţirei între fiii aceleiaşi ţări.
Datu-s'a în Brăila, la 14 Noembre anul graţiei 1878 şi al 13-lea al Domniei Noastre. CAROL
Preşedintele Consiliului Miniştrilor, Ministru al Agriculturei, Comerciului şi Lucrărilor Publice şi ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică, I.C. Brătianu
Ministrul Afacerilor Streine, M. Cogălniceanu
Ministru de Interne, C.A. Rosetti
Ministrul Finanţelor, I. Câmpineanu
Ministrul Justiţiei, Eug. Stătescu

       Unirea Dobrogei cu ţara a însemnat împlinirea aspiraţiilor românilor dobrogeni. Pe tot parcursul războiului, românii de aici au sperat victoria armatei române şi posibilitatea unirii cu România, mulţi înrolându-se ca voluntari în timpul războiului. Mihai Eminescu, vorbind despre Dobrogea, afirma: "Din punct de vedere istoric, noi avem dreptul indisputabil asupra Dobrogei. Roman în perioada lui Augustus, locul de exil al lui Ovidius, marele poet, cândva a bizantinilor, trecând de la dinastia Assanizilor la Valahia, a continuat să rămână Valahiei, până la momentul când ne-a fost luată de turci". I.C. Brătianu, într-un discurs în Senat, pe 28 septembrie 1878, pleda pentru dreptul istoric al României asupra Dobrogei: "Provoc pe oricine poate demonstra cu dovezi că Dobrogea ar fi aparţinut statului bulgar. La începutul secolului al XV-lea turcii au furat Dobrogea de la noi cu sabia.(...)Nimeni nu trebuie să îndrăznească să spună că Dobrogea a aparţinut Bulgariei; noi suntem stăpânii legali prin sânge, am pierdut-o prin sabie şi acum este a noastră... prin sabie!"
       Preluarea oficială a administraţiei în Dobrogea s-a realizat la 23 noiembrie 1878. Trupele ţariste au părăsit însă zona mai târziu: abia la 4 aprilie 1879 prefectul judeţului Constanţa, Remus Opreanu, a anunţat oficial plecarea trupelor ruse din judeţul pe care-l avea în subordine, făcând formalităţile şi pentru Mangalia.
       Primul primar consemnat al Mangaliei, la 1887, este Poppov Nicolae.

Portul oriental din Dobrogea

Portul oriental din Dobrogea

       Revenirea Dobrogei la România însemna un avantaj politic şi economic: un teritoriu de 15.623 kmp, un litoral de 220 km, gurile Dunării, lacuri litorale şi zone importante pentru pescuit, o cale ferată de 60 km între Cernavodă şi Constanţa, şosele între Tulcea, Isaccea şi Constanţa, subsolul bogat în piatră pentru construcţii, pădurile bogate din nord, sursă de lemn de construcţii, solul prielnic viţei-de-vie, cerealelor, porumbului, păşunatului. Cu tot acest potenţial, la 1878-1879 Dobrogea era extrem de înapoiată, fiind un spaţiu cu terenuri agricole şi păşuni plane, cu văi cu versanţi abrupţi, calcaroşi, cu zone împădurite restrânse, cu sate şi cătune slab populate, cu apa asigurată din puţuri şi fântâni. Mangalia rămânea undeva în sud-estul acestei provincii, departe de punctele de atracţie, cu o populaţie rară, săracă, cu activitate agrară şi pastorală, marcată de mentalitatea populaţiei musulmane predominante, dar cu amintirea trecutului înfloritor al oraşului. Pe baza deja existentă a sistemului administrativ din zonă, Mangalia a devenit reşedinţă a plasei cu acelaşi nume din administraţia românească.

Tipuri din Constanta

Tipuri din Constanta

       Mangalia şi întreaga plasă au fost colonizate cu populaţie românească, astfel încât, în scurt timp, aşezări umane cu nume turceşti sau tătăreşti au devenit româneşti. Sate şi cătune situate în zone mai bune de circulaţie, pe trasee comerciale, s-au dezvoltat, iar populaţia a crescut considerabil, altele, mai retrase, depopulându-se până la dispariţie. Români, greci, turci, tătari, bulgari, germani, ruşi-lipoveni, găgăuzi, unguri, armeni, evrei – populaţii de etnii diferite, cu posibilităţi diferite, cu limbi şi culturi diferite, au convieţuit în Mangalia, ridicând-o din starea de înapoiere.
Parfum oriental        Primii colonişti veniţi în Dobrogea după anul 1878 au fost împroprietăriţi în baza Legii Rurale din 2 Mai 1864, iniţiată de Mihail Kogălniceanu şi proclamată de Alexandru Ioan Cuza. Din respect pentru această dată istorică, ţăranii şi-au numit satul 2 Mai.
       Mangalia număra în 1894-1896 aproximativ 1300 de locuitori. Coloniştii şi localnicii au fost împroprietăriţi în Dobrogea cu cca. 431.000 ha. Profitându-se de faptul că nu toţi cei împroprietăriţi aveau acte în regulă, 127.000 ha au fost revândute în loturi de peste 100 ha în Mangalia, Constanţa şi Medgidia, creându-se şi aici o categorie de mari proprietari funciari. Aşa se explică frământările sociale din 1907 în judeţul Constanţa. La Mangalia nu sunt cunoscute încercări de revoltă la 1907.
       De la 1890 a început plantarea pădurii Comorova, prin eforturile Academiei Române, la dorinţa şi cu susţinerea lui Carol I. A fost un experiment silvic, desfăşurat între 1890 şi 1910, în vederea realizării unei perdele de protecţie care să atenueze fenomenul deşertificării. Plantată între Costineşti şi Mangalia, a avut iniţial 800 ha, iar în perioada interbelică a ajuns la peste 1000.
       Despre Mangalia la 1900 au scris Nicolae Ionescu–Johnson în “Însemnările unui marinar”, Henri Sanielevici în volumul “Icoane fugare”, iar Marin Ionescu-Dobrogianu nota: “Astăzi oraşul răsare din ruine, are câteva străzi curate şi case mari. (...) Pretutindeni în Dobrogea marea nu are o plajă mai întinsă şi mai frumoasă ca la Mangalia la deschizătura lacului, apoi apele sulfuroase neavând instalaţiuni sunt foarte puţin căutate.”

-va urma-

       Surse de documentare:

Jean Carpentier, Francois Lebrun (coordonatori): „Istoria Europei”, Humanitas, Bucureşti, 1997
Keith Hitchins: “Românii. 1774-1866”, Humanitas, Bucureşti, 1998
Stelian Neagoe: “Istoria Unirii românilor. De la începuturi la Cuza Vodă”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987
***: “Istoria Unirii românilor. De la Cuza Vodă Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul”, Editura Diogene, Bucureşti, 1993
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu: “Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Istoria României, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti
M. Vlădescu-Olt: “Constituţia Dobrogei”, Bucureşti, 1908

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate