HOME
 

Callatis, legenda Mării Negre (X)
Începuturile pierdute ale arheologiei callatiene.
Prima vizită regală la Mangalia

-Silvana Cojocăraşu-

 

 Cetatea Callatis, zidul de nord

Cetatea Callatis, zidul de nord

       La începutul secolului al XX-lea, pe fondul expansiunii şi al dominaţiei crescânde asupra lumii, Europa avea convingerea că reprezintă “modelul” de civilizaţie: prin ştiinţă şi dezvoltarea sistemelor de învăţământ, prin credinţa în puterile raţiunii, progresul câştigase teren, iar Europa culturii pulsa la Paris, Londra, Viena şi Berlin. Expoziţiile universale exprimă această credinţă pozitivă, iar circulaţia ideilor şi a curentelor artistice, strălucirea marilor capitale continuă, chiar şi în 1914, să demonstreze unitatea intelectuală a elitelor europene. În marile oraşe, aristocraţia instalată în imobile bogate cumpăra primele automobile, descoperea plajele Coastei de Azur şi fiorul cazinourilor; alţii încercau să supravieţuiască foametei de proporţii din răsăritul Europei, visând la propria libertate, sau se înghesuiau pe vapoarele cu emigranţi, în drum spre marele vis american.
       Germenii unei crize a conştiinţei europene apar, prin neînţelegerile din sânul Bisericii şi cele de la nivelul mişcărilor socialiste, accentuate şi de crizele naţionaliste.
       Societăţile europene nădăjduiau într-un viitor din care mizeria va fi dispărut. Progresele industriale, exploatarea bogăţiilor globului, marile descoperiri ştiinţifice erau parte a acestui optimism: s-au construit primele metrouri, s-a introdus iluminatul electric, s-au construit căi ferate şi vapoare acţionate cu abur. Prin crearea sistemelor terapeutice moderne, bolile nu mai erau socotite o fatalitate, iar Freud explora inconştientul şi edificarea personalităţii. Sistemul de învăţământ a evoluat peste tot, chiar dacă şcoala a pătruns lent în regiunile rurale mediteraneene şi în cele ale Europei de Est. Nietzsche critica deja idealul raţional şi democratic al epocii, care nu oferea decât “morala turmei”, exaltând, în schimb, voinţa de putere şi introducând noţiunea de “supraom”.
       Afirmarea ştiinţelor umane – mai ales a istoriei – mergea în acelaşi sens. Chiar dacă scriitorii şi artiştii aparţineau, în primul rând, patriei lor, Europa respira acelaşi ritm artistic şi literar. Arta a coborât în stradă, artiştii circulau dintr-o metropolă în alta. Balzac sau George Sand îşi publicau romanele sub formă de foileton, în ziare. Zola a fost primul scriitor francez ale cărui cărţi au cunoscut tiraje uriaşe. În arhitectură, unul şi acelaşi stil – Art Nouveau – se declina în toate limbile Europei. Era perioada mişcărilor de avangardă, Parisul devenise centrul impresionismului, apoi al fauvismului.
       Este epoca în care Europa inventează muzeele – consum colectiv de artă, dar şi oglindă a istoriei, a trecutului.

 Mangalia, cartierul de vest, la 1900

Mangalia, cartierul de vest, la 1900

       La Belle Époque – Europa anilor 1900 este, ca un răstimp înaintea furtunii, o Europă a prosperităţii şi a contrastelor, frumoasă, în măsura în care civilizaţia europeană se află la răscrucea mai multor perioade istorice.
       Două mari forţe contestă acest optimism: Biserica catolică, intim legată de monarhii, încearcă să-şi recucerească poziţiile pierdute, şi socialiştii, care vor să distrugă o ordine ce pentru ei înseamnă nedreptate, edificând o societate a egalităţii.
       În spaţiul românesc, promulgarea Constituţiei în 1866, dobândirea independenţei în 1878 şi proclamarea României ca Regat şi a lui Carol ca Rege, la 26 martie 1881, au ridicat noua problemă a dezvoltării naţionale, orientată pe două direcţii generale: prima, inspirată din experienţa europeană occidentală, ar fi condus la industrializare şi urbanizare, operând schimbări radicale în fiecare segment al societăţii româneşti; cea de-a doua direcţie se baza pe trecutul agrar al României şi punea accent pe conservarea structurilor sociale tradiţionale şi a valorilor culturale, pe reîntoarcerea la trecut, la rădăcini.
Locuinta in cartierul turcesc        Spre începutul secolului al XX-lea, promotorii uneia sau alteia dintre cele două căi de dezvoltare, fie occidentală, fie autohtonă, au trecut la abordarea culturală sau filozofică a problemei, ca factor determinant al relaţiilor sociale şi al valorilor etice. Junimiştii, avându-l ca mentor pe Titu Maiorescu, au adunat marile personalităţi culturale şi politice ale epocii, care-şi împărtăşeau ideile comune despre societate şi politică, cultură şi literatură în întruniri, conferinţe publice, publicaţii, devenind aproape o “instituţie” a vieţii intelectuale din întreaga ţară. Societatea românească avea, pentru ei, doar două clase: moşierii şi ţăranii, negând existenţa burgheziei şi a unui proletariat român şi considerând socialismul o anomalie. Sămănătoriştii, avându-l ca principal animator pe istoricul Nicolae Iorga, apărau idealurile naţionale, promovând armonia socială, iar curentele de idei precum socialismul, care susţineau antagonismele de clasă, erau un blestem. Poporaniştii, al căror teoretician de frunte era Constantin Stere, doreau îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale majorităţii populaţiei – ţărănimea. La polul opus, socialiştii, prin liderii lor şi prin vocea teoreticianului de frunte Constantin Dobrogeanu-Gherea, concepeau o Românie fundamental diferită de cea preconizată de junimişti, sămănătorişti şi poporanişti, considerând, printre altele, că industria, şi nu agricultura deţinea cheia dezvoltării viitoare, fiind o “sarcină istorică”.
       “Europeniştii” şi “tradiţionaliştii” au dat naştere unor curente ideologice distincte, inaugurând o dezbatere naţională ce va dura până la cel de-al Doilea Război Mondial.
       Se poate spune că există o relaţie de interdependenţă între arheologie şi ideologia naţională: apariţia şi dezvoltarea arheologiei sunt legate, în mare măsură, de naşterea statului-naţiune şi de politica acestuia de căutare a originilor, arheologia oferind prin ea însăşi argumente pe care ideologia naţională încearcă să le înglobeze în tendinţa sa de a fixa rădăcinile naţiunii cât mai adânc în trecut. Apelul la istorie şi, implicit, la arheologie a devenit o componentă importantă a ideologiei naţionale europene. Arheologia, la începutul secolului al XX-lea, a început să capete un rol ideologic şi politic, devine un instrument de legitimare a statului naţional, util pentru căutarea şi afirmarea identităţii naţionale (în Franţa, Germania, Polonia, dar şi în Bulgaria). Pe lângă temele favorite (etnogeneza, continuitatea), arheologia, ca instrument al ideologiei naţionale, proiectează în trecut programe politice din prezent.
       Şi în cazul României, apariţia arheologiei este legată de căutarea, formarea şi afirmarea identităţii naţionale. Ca ştiinţă auxiliară, arheologia a urmat istoria în demersul acesteia de a găsi originile poporului român, de a demonstra continuitatea “autohtonilor” geto-daci în provincia romană apoi a “daco-romanilor” după retragerea aureliană. În lipsa documentelor scrise, arheologia română a fost chemată să ofere informaţii referitoare la aceste probleme. Întemeietorii arheologiei româneşti, Alexandru Odobescu, Grigore Tocilescu, Teohari Antonescu, Orest Tafrali, Ioan Andrieşescu şi Vasile Pârvan, în lucrările lor principale, pe lângă acţiunea de construire treptată a arheologiei ca “ştiinţă pozitivă”, participă şi la elaborarea discursului naţional. Unitatea provinciilor istorice (unul din proiectele pe care statul naţional român dorea să-l realizeze la acel moment) s-ar manifesta încă din pre- şi protoistorie în forma “unităţii culturii materiale” (“romanii n-au putut prinde rădăcini decât acolo unde au putut deveni ţărani”, spunea Vasile Pârvan). În această perioadă se nasc şi se dezvoltă miturile istoriografiei româneşti, elemente caracteristice ale discursului naţional fiind termenii “romanizare”, “etnogeneză”, “continuitate”, “unitate”, sau dihotomiile “autohton-alogen”, “sedentar-nomad”, “agricultori-păstori”, sintagma “de importanţă naţională”. La Expoziţiile Universale de la Paris (1867, 1889, 1900, 1937) şi Viena (1873), pavilioanele României îşi afirmă identitatea naţională şi prin expunerea unor piese arheologice: în 1867, comisar pentru organizarea pavilionului românesc la expoziţia universală de la Paris a fost Alexandru Odobescu. Printre exponate au fost incluse şi descoperiri arheologice, în frunte cu faimoasa “Cloşca cu pui”, iar în ghidul tipărit al pavilionului a fost cuprinsă şi o primă informare destinată străinătăţii despre antichităţile din România, redactată de Odobescu însuşi (Notice sur les antiquités de la Roumanie).
       Spre 1900, pe lângă cercetările privind antichităţile greco-romane de pe teritoriul ţării noastre, atenţia cercetătorilor se îndreaptă şi spre istoria aşezărilor pontice.
       Mangalia s-a dezvoltat păstrând, de-a lungul secolelor, aceeaşi vatră de locuire. Urmând etapele de înflorire sau de decădere, vatra aşezării s-a întins sau s-a retras, în jurul nucleului de bază de la ţărmul mării, unde existau condiţii naturale pentru amenajări portuare.
       Preocupări pentru cunoaşterea urmelor de locuire şi scoaterea la lumină a trecutului în această zonă au existat de timpuriu, dar fără cercetări sistematice, ruinele antice atrăgând atenţia încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Localnicii, săpând în grădini, găseau fără mare greutate cele mai frumoase antichităţi, vase de pământ, opaiţe, sticluţe, figurine, monede cu inscripţii diverse – de la geţi şi greci, apoi de la romani şi genovezi. În 1881, M. Sutzu a publicat chiar un studiu despre monede inedite descoperite la Mangalia, în diverse reviste străine de numismatică. În 1903-1904, un conservator al muzeului din Sofia şi cercetătorul W. Knechtel au publicat, la rândul lor, studii despre monedele callatiene.

 Mangalia, farul

Mangalia, farul

       În 1901, topometristul Panfil Polonic a scos la lumină zidurile de apărare ale cetăţii Callatis, care, de altfel, se zăreau pe alocuri la suprafaţa terenului, precum şi ruine de vechi clădiri şi terme romane, care, după studiere, s-au dovedit a fi ruinele Palatului Ecleziastic, datând din secolele V-VI d.H. Conform relatărilor timpului, în momentul descoperirii acestor ruine, se mai păstrau bolţile intrărilor. Ruinele au atras atenţia unor arheologi de renume în epocă, dar care nu au luat nicio măsură pentru conservarea lor. Astfel, pietrele lor au fost folosite de localnici la construirea locuinţelor, dar au fost şi momente când ruinele au fost folosite ca groapă de gunoi a oraşului. De asemenea, figurinele de lut descoperite pe teritoriul oraşului în acea perioadă nu au intrat în atenţia cercetătorilor şi nu au fost luate în consideraţie în niciun fel, ele nefiind adunate, studiate şi nici publicate, după cum a povestit, mai târziu, Vasile Canarache.
       În aceeaşi perioadă – primii ani ai secolului trecut – a fost descoperit şi Mormântul Scitic, în urma unor săpături întâmplătoare pentru a face rost de piatră pentru pavarea unei străzi, de către un antreprenor elveţian. Monumentul funerar era acoperit cu o mare movilă de pământ şi era situat pe malul lacului Mangalia. Lucrătorii şi paznicii au jefuit momântul în timpul nopţii: acesta era alcătuit dintr-o cameră rectangulară, cu laturi de 2m, acoperit cu o boltă şi lucrat din blocuri mari de piatră cioplită, cu pereţii interiori pictaţi. Arheologul Grigore Tocilescu, chemat la faţa locului, nu a mai putut recupera nimic din ceea ce fusese jefuit, artefactele rămânând “pierdute” pentru totdeauna.
       “Marele student” al savantului Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, cu conştiinţa pionieratului, lansează o campanie puternică pentru săpături arheologice sistematice în Dobrogea (la Ulmetum, Histria, Tomis şi Callatis), secondat, printre alţii, de Dimitrie M. Teodorescu şi Paul Nicorescu. Prima campanie de săpături sistematice la Mangalia datează din anul 1915, în partea de nord-est a cetăţii. S-a pornit cu ideea de a realiza săpături ample, ca la Histria, însă arheologii s-au lovit de un fapt de neînlăturat: majoritatea caselor, modeste şi în mare parte turceşti, alături de câteva construcţii mai mari şi mai de seamă, erau aşezate peste ruinele importante ale cetăţii antice. Arheologii au atras atunci atenţia autorităţilor asupra necesităţii realizării unei exproprieri totale din zonă, pentru a o proteja şi pentru ca rezultatele să fie fructuoase. Conducătorii politici ai vremii n-au înţeles însă apelul lui Vasile Pârvan, făcut atât oficial, cât şi în paginile revistei “Anale Dobrogene”, cu toate plângerile repetate făcute de echipele de arheologi în acea perioadă şi ulterior.
       Rezultatele campaniei de săpături din 1915 de la Callatis au fost propuse spre publicare de Vasile Pârvan, însă au rămas în stadiul de proiect, “oprite” de evenimente tragice din anii următori, odată cu izbucnirea războiului. Materialele sunt structurate pe câteva teme majore, identificate ca urmare a primelor săpături asupra cetăţii: edificiul elenistic din sudul cetăţii, zidul de nord al cetăţii, Basilica bizantină din nord-estul oraşului antic, alte descoperiri izolate. Ele se află în Arhiva Academiei, cu următoarele motivaţii: “În iarna anului 1914-1915, descoperindu-se la Mangalia un întreg depozit de statuete de teracotă, am hotărât, pentru campania de lucru din 1915, să consacru tot fondul de 5.000 de lei pe care ni-l acordă ministerul, prin bugetul pe 1915-1916, cercetării sistematice a ruinelor Callatidei. Cu conducerea lucrărilor am însărcinat pe harnicul meu colaborator la Muzeu, domnul D.M.Teodorescu. Săpăturile au fost inspectate de mine, aproape la fiecare 7-8 zile. Descrierea ştiinţifică a descoperirilor şi interpretarea lor, înaintată acum de domnul Teodorescu spre a fi tipărite în Analele Academiei Române, a fost făcută iarăşi cu cunoaşterea de către mine a fiecărui capitol în parte. Toate chestiunile trasate au fost discutate între noi, şi chiar acolo unde eu eram de altă părere, am respectat totuşi modul de a vedea al domnului Teodorescu, întrucât argumentarea era metodică şi bine susţinută cu dovezi.” Academia a primit acest manuscris, spre a fi tipărit, la 17 iunie 1916. Peste puţin timp, izbucnea războiul, şi, în mediul instabil creat de cei doi ani de neutralitate şi apoi de intrarea în război, activitatea secţiei istorice a Academiei, ca întreaga viaţă culturală, s-a întrerupt.

 Primul muzeu al Mangaliei - clădirea cu arcade albe din dreapta digului

Primul muzeu al Mangaliei - clădirea cu arcade albe din dreapta digului

       Ca urmare a cercetărilor arheologice, descoperirile făcute au impus înfiinţarea unui muzeu. Bazele acestuia au fost puse în 1915, tot de Vasile Pârvan. Primul muzeu al Mangaliei a fost “găzduit” de cea mai veche şi mai frumoasă clădire a oraşului, sediul Primăriei, o veche clădire turcească, situată pe malul mării, chiar la capătul treptelor ce coborau spre dig. Oamenii aduceau la Primărie şi la cafeneaua de lângă aceasta obiectele dezgropate de prin curţi şi grădini, de pe drumuri sau din cimitire: “Am hotărât să se adune la primăria locală obiectele antice de preţ, ce se mai găseau în localitate, le-am declarat proprietatea statului şi le-am dat în primire domnului primar cu proces verbal în regulă. Am dat în acelaşi timp părintelui paroh al oraşului calitatea de delegat permanent al nostru acolo şi custode al secţiei înfiinţate”.
       Istoricul Vasile Canarache îşi aminteşte de poezia acestui muzeu, în memoriile sale: “Era în ajunul marelui război din 1916. Venisem în Dobrogea şi începusem să răscolesc urmele istoriei vechi, răspândite pretutindeni în ţinutul dintre Istru şi Pontul Euxin. Abia atunci, atât de târziu, am putut cunoaşte ce imensă bogăţie, lăsată de lumea antică, ascunde caldarâmul de bolovani şi nisip al târgului Mangaliei, ridicat pe spinarea ruinelor străvechiului Callatis, care a supravieţuit atâtor civilizaţii: a pietrei cioplite, a epocii metalelor, a strălucirii elene, a puterii romane, a lumii bizantine, a bancherilor genovezi şi a semeţiei moscheelor cu minarete îndreptate sus de tot, către înălţimile cerului albastru. (…) Mă găseam la capătul dinăuntru al digului, care duce şi astăzi la farul Mangaliei. Proptită în malul uşor abrupt al falezei, se afla cea mai veche şi cea mai monumentală construcţie a Mangaliei turceşti. Primăria, poliţia, percepţia, căpitănia portului, cafeneaua şi muzeul, toate erau la un loc, în aceeaşi clădire, o adevărate cetate nouă, zidită din blocuri de piatră veche, cu urme de sculptură şi de litere scrise, cu mucegai şi parfum din trecutul îndepărtat. Prispa cafenelei se prelungea spre înălţimea falezei, unde se unea cu resturile vechii cetăţi. Veneau aici tot felul de oameni, care discutau despre trecutul oraşului şi despre minunile dezgropate prin grădini şi pe tarlale, prin cimitire şi prin şanţuri. Oamenii aduceau la primărie şi la cafenea bucăţi de marmură frumos cioplită sau cu litere săpate, oale vechi, lustruite cu negru şi cu roşu, monede de aramă şi de argint, opaiţe şi pahare de sticlă, dar mai ales mici statuete de lut ars, cu resturi de culoare albă, albastră, roşie sau purpurie, cu praf şi foiţă de aur.”
       Săpăturile au continuat şi în 1916, iar echipei lui Vasile Pârvan şi Dimitrie Teodorescu li s-au alăturat şi Theophil Sauciuc Săveanu, Orest Tafrali, Radu Vulpe, Vladimir Dumitrescu, Vasile Canarache. Atunci s-au făcut primele sondaje la ceea se numea “Movila gunoaielor”, situată la capătul de vest al oraşului de atunci, spre cartierul turcesc/tătăresc, pe drumul spre Albeşti. Aici se adunau vitele, înainte de a porni la izlaz, iar copiii se jucau cu micile obiecte de lut ars, pe care le scoteau scormonind la baza movilei. Considerată iniţial un amfiteatru sau o fortăreaţă, ca urmare a studiilor s-a constatat că ea se formase în timp, începând cu secolul al IV-lea d.H., prin aruncarea a diverse obiecte sau bucăţi de marmură, ceramică, piatră, până a ajuns la aproape 5m înălţime, acoperind o suprafaţă care ajungea spre 100 de metri. Această “movilă” s-a dovedit un adevărat tezaur de fragmente ceramice şi de figurine de tip Tanagra, unele de o mare valoare artistică, la care se adăugau un număr imens de vase şi amfore, unele cu inscripţii. Vasile Canarache vorbeşte şi el despre această “movilă a gunoaielor” din oraş, locul unde se aruncau “prin tradiţie” oale sparte – amfore, vase ceramice, vase de sticlă, de tot felul, o parte a movilei fiind rezervată doar figurinelor de lut.
       Despre aceeaşi “movilă” vorbeşte şi Stephan Eleutheriades, în memoriile sale, dar şi în cele câteva articole publicate în timpul exilului, a căror temă de suflet este Mangalia şi trecutul său (aproape) uitat. În 1997, în revista „Tomis”, Ştefan Delureanu a reuşit să publice un articol trimis de Stephan Eleutheriades, epitaful-protest „Callatis – mormântul istoriei”: „Datoria mea ca fiu al oraşului este să informez (lucru deja ştiut) că pământul care acoperă ruinele este de umplutură şi că în toate săpăturile modeste făcute de arheologii români şi chiar de localnici, s-au găsit piese de marmoră, de ceramică utilitară, statuete de Tanagra, bijuterii, monezi de aur şi argint ale oraşului Callatis. Exista o movilă în partea de vest a oraşului (în spatele casei noastre care, prin minune, mai există încă şi astăzi), unde vara ne urcam să înălţăm zmeiele de hârtie ale copilăriei noastre. Această movilă era depozitul de deşeuri al cetăţii, care a fost rasă după 1950. Cu cioburile găsite în săpăturile făcute, s-au îmbogăţit muzeele din Mangalia şi Constanţa şi Muzeul de Antichităţi din Bucureşti. Nu au fost însă descoperite încă urbanismul şi arhitectura cetăţii, frescele şi mozaicurile probabil existente sub stratul de cenuşă şi cărbune al distrugerii şi sub pământul depus de timp şi de obscurantismul medieval al ocupaţiei turceşti. Nu se cunoaşte nici un caz asemănător în toată Europa occidentală, pe unde a existat civilizaţie greacă, romană, medievală sau din perioade mai recente ale istoriei, care să fi fost tratat cu atâta cinism, avându-se atâtea evidenţe şi cunoştinţe ale existenţei ei şi, ceea ce este mai grav, de o valoare istorică şi arheologică asemenea aceleia a Callatis-ului.” („Tomis”, nr. 5, mai 1997).

       Din toamna anului 1916, până la sfârşitul lui 1918, atitudinea armatelor inamice faţă de patrimoniul arheologic românesc a fost distrugătoare: bulgarii şi germanii care au trecut prin Mangalia au devastat, jefuit şi vandalizat şi puţinele obiecte ale muzeului încropit cu puţin timp îaniante. După război, când savanţii celor două ţări, prin tratatele de pace, au fost somaţi să restituie lucrurile prădate, nu s-a mai putut da de urmele obiectelor ce se adunaseră în Muzeul din Mangalia, constituit ca urmare a campaniei arheologice a lui Vasile Pârvan, din 1915-1916.

       Astfel se desfăşura viaţa culturală, în acest vechi comptoir, punct de întâlnire şi interferenţă între multe civilizaţii pe malul Mării Negre, departe de luminile unei belle époque europene.

Carol I în prima vizită regală la Mangalia

       În aceeaşi perioadă, de început de secol XX, zona litoralului Mării Negre începuse să devină, timid, un loc de atracţie pentru cercetători din domenii diverse şi oameni de ştiinţă, dornici să descopere aceste locuri. Impresiile şi constatările lor la faţa locului, precum şi rezultatele cercetărilor, oferă o fotografie a acelor vremuri.
       Presă scrisă nu a existat la Mangalia, cu excepţia publicaţiei “Triunghiul”, jurnal al Masoneriei din România, care apăruse la Bucureşti între 1880-1882. În perioada ianuarie-septembrie 1883, a fost redactat la Mangalia de C.M.Moroiu.
       Kanitz a trecut prin Mangalia, nu mult după terminarea războiului din 1877-1878, lăsând mărturii despre transhumanţă, munca câmpului şi despre fântâni, foarte adânci şi construite împreună de toţi membrii comunităţii. Montandou, dorind să-şi îmbogăţească colecţia de insecte cu exemplarele locurilor, a lăsat mărturii despre frumuseţea plajei de la Mangalia, la 1884. Elveţianul Eugène Pittard constata, pe la 1899, creşterea remarcabilă a elementului românesc din zonă, pe fondul politicii statului roman, flexibilă şi tolerantă, care crea condiţii de dezvoltare tuturor categoriilor etnice. Mineralogul Antoine de Richard, călătorind prin Dobrogea la 1896, a remarcat fauna şi flora litoralului de la Mangalia, posibilitatea de practica sporturi nautice pe mare şi pe lac, bogăţia de peşte a lacului Mangalia, calitatea mieilor crescuţi în zonă şi, mai ales, calitatea plajei şi a celor şapte izvoare cu ape sulfuroase, care puteau transforma zona într-o mare staţiune balneară şi de divertisment, regina plajelor româneşti – Constanţa rămânând, în opinia lui, un mare port.

Carol I,Tarul Nicolae, Ferdinand - la Constanta

Carol I, Tarul Nicolae, Ferdinand - la Constanta

       Constanţa devine, de altfel, oraşul preferat al Familiei Regale. Regele Carol I obişnuia să vină deseori la Constanţa, care se transformase într-un loc de refugiu. În primăvara lui 1914, regele mergea de două ori pe zi la Cazino, pentru a inspecta lucrările şi pentru a da anumite indicaţii. Este cunoscută, de altfel, şi iubirea Reginei Elisabeta pentru ţărmul mării de la Constanţa, pentru ea fiind construit un pavilion, în anii 1909-1910, în portul oraşului. Pavilionul Regal a fost proiectat de Victor Ştephănescu şi construit de Anghel Saligny, după ideile Reginei Elisabeta. Regina organiza în „cuibul” său, aproape în fiecare zi, ceaiuri literare sau recepţii, pe care ziariştii le considerau de o simplitate încântătoare. Aici, la Pavilionul Regal, suveranii României i-au primit pe Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei şi pe membrii familiei sale, veniţi în vizită la Constanţa, pe data de 1/14 iunie 1914, cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului.
       Ţarul Rusiei avea o legătură strânsă cu Regele Carol I al României, mai ales în urma căsătoriei Principelui Moştenitor Ferdinand al României cu Maria, nepoata Ţarului Alexandru al II-lea şi verişoara lui Nicolae al-II-lea. Mai mult, a existat chiar şi un proiect de mariaj între prinţul moştenitor Carol (viitorul Rege Carol al II-lea) şi Marea Ducesă a Rusiei, Olga. Vizita Ţarului şi a Familiei Imperiale Ruse era o vizită de răspuns la cea pe care Regele Carol I o efectuase în iulie 1898, însoţit de Principele Ferdinand şi de primul-ministru D.A.Sturdza, în Rusia, la invitaţia Ţarului, poposind la reşedinţa acestuia de la Ţarskoe Selo, lângă Sankt Petersburg. Discuţiile politice de la Constanţa au vizat necesitatea menţinerii păcii în Balcani şi a respectării Tratatului de la Bucureşti din 1913. Vizita Ţarului avea loc cu exact 4 ani înainte de uciderea întregii Familii Imperiale Ruse de către bolşevici, la 17 iulie 1918.

Carmen Sylva, in Cuibul linistit

Carmen Sylva, in Cuibul linistit

       Ziarul “Dobrogea Jună” a relatat cu lux de amănunte ziua petrecută la Constanţa de Regele Carol I al Romaniei şi soţia sa, Regina Elisabeta, Prinţul Moştenitor (pe atunci) Ferdinand al României şi soţia sa, Maria (viitorii suverani ai României Mari), Prinţul Carol (viitorul rege Carol al II-lea), Ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, Ţarina Alexandra Feodorovna şi cei cinci copii ai lor, marile ducese Olga, Tatiana, Maria, Anastasia, şi ţareviciul Alexei: “La orele 8 a.m. a pornit din portul Constanţa vaporul Ovidiu, având la bord pe comandorul Mărgineanu, împreună cu toţi piloţii portului, spre a întâmpina yachtul imperial Standard, precedat de crucişătorul Cahul şi Almaz şi urmat de întreaga escadrilă rusă din Marea Neagră. Compania de onoare cu muzica şi drapelul a luat loc la debarcader, lângă pavilionul Reginei. O splendidă alee leagă pavilionul Reginei de pavilionul special amenajat, construit pentru primirea Suveranilor Rusiei. Aleea continuă spre oraş, ca un drum al florilor, presărat cu crizanteme şi margarete.
       Bricul Mircea, aflat în rada portului, a salutat sosirea escadrilei ruse prin 31 de lovituri de tun. Şase aeroplane se înalţă deasupra mării.
       La intrarea în port, yachtul Standard a fost pilotat de personalul român, iar operaţiunile de acostare au fost executate sub conducerea căpitanului Botez-Jean Bart, cu o precizie remarcabilă.
       Alaiul a fost condus spre pavilionul reginei şi nici unui ministru nu i s-a permis să asiste la întrevederea celor doi şefi de stat, întrucât vizita a fost de la început declarată ca având un character intim.
        Marea ducesă Olga, cu un aparat de fotografiat, a imortalizat secvenţele memorabile. Cu acest prilej, s-a turnat şi primul film documentar.
        Primarul Constanţei, Virgil Andronescu, oferă oaspeţilor pâine şi sare de pe o tavă din aur masiv, comandată special pentru eveniment. Tava are marca oraşului şi inscripţionat România, iunie 1914.
       Alaiul pleacă spre catedrală, asistă la un ceremonial religios, ţinut de un sobor de preoţi, condus de episcopul Nifon. După terminarea slujbei, atât familia regală rusă, cât şi cea română, s-au miruit la iconostas, sărutând o icoană a Sfântului Nicolae şi o cruce din aur, care apoi, aşezate într-o cutie din catifea, au fost dăruite ţarului.
       Seara, dejunul a fost dat la Cazino de către I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Ţarul a oferit numeroase medalii şi ordine. La ceremonial a participat şi primarul Mangaliei, Nicolae Roşculeţ. Poate că în discuţiile intime dintre cei doi suverani, Mangalia să fi fost inclusă în jocurile politicii militare.
       Vizita ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale la Constanţa, în anul 1914, discuţiile cu regele Carol I şi primul ministru I.C.Brătianu, au reconfirmat noua orientare în politica externă a ţării noastre.”

       Participarea primarului liberal al Mangaliei, Nicolae Roşculeţ, la dineul oferit de suverani la Cazino, la Constanţa, la finalul vizitei Familiei Imperiale Ruse, nu este întâmplătoare. Aflat pentru acest mare eveniment la Constanţa, Carol I a vizitat şi Mangalia, fapt consemnat de acelaşi ziar “Dobrogea Jună”: “Administraţia comunei e încredinţată bunului nostru concetăţean Nicolae Roşculeţ, un tânăr avocat, dobrogean de baştină, care, ca să confirme odată mai mult ceea ce noi susţinem de mult, că Dobrogea atunci va progresa, când comunele ei vor încăpea pe mâinile adevăraţilor săi fii, îşi dă toate silinţele ca să dea acestui orăşel un aspect cât mai civilizat. Astfel, amicul nostru se ocupă anul acesta cu pavarea a cât mai multor străzi, prevăzându-le cu canaluri de scurgere; va înzestra oraşul cu o şcoală primară şi în curând va pune fundaţiile unei biserici, vrednică de localitate şi de preotul său, tânărul şi meritosul teolog Roşculeţ. Comitetul constituit în acest scop a colectat până acum 20.000 de lei, sumă la care Maiestatea Sa, cu ocazia vizitei ce a făcut oraşului zilele trecute, a binevoit a adăuga însemnata ofrandă de 25.000 de lei. Cu prilejul acesta, Suveranul s-a interesat de tot ce priveşte oraşul, şi a făgăduit să intervină ca vasul ce e orânduit să înceapă în curând curse zilnice între Constanţa şi Balcic, să se oprească şi la Mangalia. Nu pot încheia aceste mici note de călătorie asupra vechii Callatis fără a pomeni de grandioasele construcţii pe care amicii noştri Coman şi Aldea, doi mari şi buni gospodari, le ridică în localitate, şi care, cu îndemnul şi cu înfăţişarea lor, nu cu puţin vor contribui la înfrumuseţarea oraşului.”
       Peste câteva zile, Europa intra în război.

-va urma-

       Surse de documentare:

Jean Carpentier, Francois Lebrun (coordonatori): „Istoria Europei”, Humanitas, Bucureşti, 1997
Keith Hitchins: “Românii. 1774-1866”, Humanitas, Bucureşti, 1998
Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu: “Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Istoria României, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti
Attila Laszlo, Neculai Bolohan: “Introducere în arheologie”, Universitatea “Al.I.Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie, curs pentru Învăţământ la distanţă
Nicolae Iorga: “Istoria românilor”, Bucureşti, 1936 (republicată)
Vasile Pârvan: „Scrieri”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Radu Vulpe: “Din istoria Dobrogei”, vol. I,II, Bucureşti, 1968
Vasile Canarache: „Pontul Euxin. Măşti şi figurine Tanagra din atelierele de la Callatis-Mangalia”, Muzeul de Arheologie Constanţa, 1969
Ştefan Delureanu: „Callatis, mormântul istoriei”, Tomis nr. 5, Constanţa, 1997
Constantin Cioroiu: „Călători la Pontul Euxin”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984
Constantin C. Giurescu: “România în primul război mondial. Ştiri din arhivele Vienei”, în “Unitate şi continuitate în istoria poporului român”, Bucureşti, Editura Academiei, 1968
constanta-imagini-vechi.blogspot.com

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate