HOME
 

Callatis, legenda Mării Negre (XV)
Mangalia, vârsta de aur: patrimoniul spiritual

-Silvana Cojocăraşu-

 

Mangalia interbelica, vedere dinspre mare

Mangalia interbelică, vedere dinspre mare

       Pe ţărmul Mării Negre, Mangalia interbelică îşi trăia -neştiut atunci- vârsta de aur. O armonie pe care nu a mai regăsit-o niciodată – cel puţin până astăzi, când eu, subsemnata, scriu aceste rânduri, în 2012.
       Cu farmecul discret al unei belle-époque întârziate, adaptate parfumului local, oraşul şi-a clădit valorile de patrimoniu: cultural (sistemul de învăţământ, monumentele şi lăcaşele de cultură), spiritual (bisericile şi viaţa spirituală), istoric (arheologia şi descoperirea trecutului istoric, muzeul), uman (personalităţile locale, din toate domeniile vieţii sociale), memorialistic (Mangalia interbelică în corespondenţă), literar (Mangalia interbelică în pagini de literatură).

       Prezenţa religioasă, în toate manifestările vieţii, avea un rol important, de liant spiritual, între oameni din generaţii şi profesii sau meserii diferite. Educaţia spirituală se făcea atât în casă, cât şi la şcoală şi la biserică. Cele două curente predominante erau creştinismul (cu precădere cel ortodox) şi cultul musulman.
       Să fi fost această componentă spirituală în viaţa micii comunităţi locale cea care năştea respectul între oamenii de diferite confesiuni, fără diferenţe de rang şi clasă – este foarte posibil, cu siguranţă, pentru că armonia de civilizaţie interbelică în Mangalia, aşezarea urbană de pe ţărmul Mării Negre, are prin ea însăşi valoare de patrimoniu.
       Un sentiment de neregăsit în societatea actuală, un sentiment de plenitudine rătăcită, spre care se priveşte înapoi cu tristeţe şi nostalgie.
       Iată cum curgea viaţa, în spiritul cuvântului lui Dumnezeu: “Frecventarea bisericii era obligatorie şi nu puteam să lipsesc la nici o slujbă în zi de sărbătoare. Eram, de altfel, o generaţie de copii de aceeaşi vârstă care, pentru că frecventam şcoala grecească cu arhimandritul Neofitos, îl ajutam şi în altar la slujbă: pregăteam cădelniţa, tăiam anafura, recitam „Crezul” şi „Tatăl nostru” în faţa sfintelor uşi. La ieşirea cu sfintele daruri, duceam lumânarea aprinsă şi tămâiam calea preotului, dând ocolul în biserică printre credincioşii îngenunchiaţi, care se închinau smeriţi, până când preotul ajungea la altar în faţa sfintelor uşi, unde, întors spre naos, făcea pomelnicul prevăzut în liturghie. Liturghia era de o monumentalitate încântătoare, scrisă într-o limbă greacă bizantină de Sfântul Ioan Hristonomul, pe vremea lui Iustinian. Ea a rămas neschimbată în frumuseţea ei poetică până astăzi, iar ritualul şi muzicalitatea sunt respectate ca o operă de muzică erudită, în toate bisericile ortodoxe ale ţărilor din estul Europei.
       Posturile de peste an erau ţinute cu sfinţenie, miercurea şi vinerea nu se mânca nimic de origine animală, ca şi în cele două mari posturi, de treizeci de zile înainte de Crăciun şi de patruzeci de zile înainte de Paşti.
       În sărbătorile Crăciunului, slujba se celebra cu o solemnitate iradiantă, cu toţi credincioşii în hainele lor cele mai bune, iar biserica era tixită. Noi, copiii, eram fie prin altar, ajutând preotul, fie împrăştiaţi prin biserică, ţinând seamă de lumânările aprinse. Epitropii consiliului bisericesc, care-i administrau veniturile, stăteau la tejgheaua de vânzare a lumânărilor. Aveau în faţă două sau trei tăvi rotunde de argint, căptuşite cu fetru verde, unde se aruncau banii cumpărătorilor de lumânări. Aveau, însă, permanent grijă să lase câteva monezi în tavă, aşa puteau să vadă cu coada ochiului câţi bani lăsa creştinul pe tavă. Clar că cei mai avuţi, în vanitatea lor, lăsau sume mai generoase, care compensau modestele contribuţii ale celor mai nevoiaşi. Se făceau, de obicei, cam două colecte de bani, umblând cu tava prin biserică în timpul slujbei: una pentru biserică, cealaltă pentru preot. Aceste sume erau un supliment la leafa preotului, în plus faţă de banii pe care el, preotul, împreună cu ţârcovnicul (dascălul) îi culegeau din sfinţirea caselor la fiecare început de lună, mergând cu căldăruşa cu aghiasmă din casă în casă.”
(Stephan Eleutheriades, memorii)
       Mangalia interbelică avea trei biserici creştine şi două geamii: Biserica „Sfântul Gheorghe” veche (1884-1956), Biserica Grecească „Sfântul Nicolae” (1832-1956) şi Biserica „Sfântul Gheorghe” inaugurată la 1929, astăzi cea mai veche biserică ortodoxă din oraş. Dintre cele două geamii, Moscheea Esma Han-Sultan, de la 1590, funcţionează şi astăzi, despre cea de-a doua, mai mică, situată undeva în cartierul de vest al oraşului, neexistând niciun document de atestare sau fotografie, ci doar surse orale – şi acestea din ce în ce mai puţine şi fără date concrete.
       Vechea Biserică „Sfântul Gheorghe”, înfiinţată în 1884, era situată pe strada Vasile Pârvan, între străzile Mărăşeşti şi Eminescu (conform denumirilor de azi). Din amintirile familiei mele (întâmplător, locuim pe aceeaşi stradă, de multe generaţii), biserica fusese amenajată într-un spaţiu mai vechi, un fost depozit, imediat după Independenţă, fiind mai mult un altar improvizat. Nu există nicio fotografie a acestei bisericuţe, fiind doar consemnată pe hărţi vechi ale oraşului. De altfel, după Primul Râzboi Mondial, la iniţiativa lui Vasile Pârvan şi apoi a profesorului Iorga, biserica a servit şi ca spaţiu de depozitare a artefactelor arheologice descoperite în timpul săpăturilor de la Mangalia, atâtea câte s-au mai putut salva, rămânând, de la un moment dat, doar cu funcţia de muzeu, până la demolarea sa, în 1956. Astăzi, pe locul acestei foste biserici mici şi uitate se întinde un bazar orientalo-balcanic cu fond muzical de manele, cu haine atârnate şi papuci de plastic încinşi de soare, cu nelipsitele gunoaie prin colţuri şi hârtii şi peturi luate de vânt.


Biserica Grecească Sf. Nicolae Mangalia

Biserica Grecească Sf. Nicolae Mangalia

       Cea mai importantă instituţie de cult cunoscută, de care beneficiau românii la Mangalia, era o biserică ortodoxă veche, ctitorită în 1832, Biserica Grecească “Sfântul Nicolae”, ridicată pe chiar pe promontoriul falezei, pe locul unei lăcaş de cult mai vechi. Fiind ridicată când Dobrogea se afla sub dominaţia Imperiului Otoman, biserica avea un plan arhitectural ciudat, foarte lată şi scundă, ca să nu întreacă în înălţime geamia. Legislaţia veche otomană interzicea edificiilor de cult creştine să atingă înălţimea celor musulmane. De altfel, nici nu se putea construi o biserică dacă nu exista în prealabil o geamie. Pentru a fi construită, o delegaţie din Mangalia a obţinut aprobarea direct de la Sultan, impunându-se însă o formă simplă, fără abside şi fără turle, iar pardoseala cu un metru mai jos faţă de nivelul de călcare, în semn de „respect” faţă de religia islamică. Chiar dacă biserica grecească exista înainte de 1828, ea a fost distrusă împreună cu tot oraşul în timpul războiului din 1828-1829, când populaţia românească, creştină, a fost măcelărită, fiind refăcută probabil în epoca tanzimatului, când reforma judiciară permitea totuşi construirea unui edificiu de cult creştin de înălţime normală, drept de care românii nu s-au putut însă folosi la Mangalia.


Biserica Grecească Sf. Nicolae Mangalia

Biserica Grecească Sf. Nicolae Mangalia

       Despre Biserica Grecească „Sfântul Nicolae”, Nicolae Iorga nota: „Biserica Sf. Nicolae din Mangalia este o biserică ortodoxă particulară a comunităţii elene. În biserică este o piatră de marmură, de formă dreptunghiulară, cu o inscripţie în limba elenă, în amintirea lui Arhon Belizanos, cu dată din veacul XVII (1647). De asemenea, în curtea Bisericii Elene, vatra vechii biserici, se găsesc pietre lungi, fragmente de cruci de marmură din veacul XVI şi XVII”.
       În perioada interbelică, biserica a fost refăcută şi dotată cu noi podoabe religioase, unul dintre cei mai importanţi ctitori fiind Teodor Brusalis (1872-1944), dintre cei mai bogaţi greci din Mangalia şi preşedinte al Comunităţii Elene pentru o lungă perioadă.
       Între preoţii acestei biserici, a rămas în memoria oraşului arhimandritul Neofitos, ultimul preot cunoscut fiind J.B.Carabatache (1856-1931), după moartea acestuia biserica fiind lăsată în părăsire, astfel că în “Enciclopedia României”, pentru Mangalia anului 1936, se specifica, printre altele: “Are 2974 locuitori (cifra probabilă la 1 iulie 1936). 1 biserică ortodoxă şi 2 geamii”. Existenţa bisericii greceşti, ca şi a celei vechi “Sf. Gheorghe”, nu mai era consemnată.
       Biserica s-a aflat pe promontoriul falezei, la capătul străzii Vasile Pârvan, şi a fost demolată în 1956, odată cu toate casele de pe faleză. O bună parte din bunurile bisericii se află la Biserica Grecească din Constanţa. Astăzi, locul pe care s-a înălţat se află în proprietatea M.Ap.N., în curtea aşa-numitelor “vile speciale” de vacanţă ale angajaţilor structurilor de conducere, accesul publicului fiind strict interzis, începând cu 1956.
       Stephan Eleutheriades, născut în Mangalia interbelică, a iubit imens acest loc sfânt şi l-a recreat de multe ori, oferindu-l lumii ca operă de artă, în memorii şi tablouri: “Sâmbăta mare era Denia Învierii, care începea la ora unsprezece noaptea. La miezul nopţii, erau stinse toate luminile şi lumânările, iar credincioşii ieşeau în curtea Bisericii „Sfântul Niculae”, situată pe un promontoriu al falezei, cu faţa spre răsărit, spre mare (singura biserică grecească din România dărâmată de noul şi artificialul urbanism cu care comunismul a „modelat” oraşul după 1950). Preotul citea o scurtă Evanghelie după Matei, cea a femeilor care duceau mirodeniile la mormântul lui Christos. La miezul nopţii, cu cădelniţa în mână şi tămâind, preotul cânta „Hristos anesti ec necron” (Christos a înviat din morţi). Ca o explozie, urmau focurile de artificii şi câteva gloanţe de revolver în aer şi peste mare. Noi, copii, pocneam dopuri, cu exploziv minim în ele, cumpărate de la băcănii şi folosind revolvere din tinichea. Cei mai mari foloseau instrumente mai complicate şi amestecuri chimice care făceau mult zgomot.
       Intram apoi în biserică, unde începea liturghia de Paşti, care ţinea o oră, după care ne întorceam grăbiţi acasă, unde ne aşteptau cozonacii, ouăle roşii, vopsite în Joia Roşie, din săptămâna mare, mielul la cuptor şi baclavalele. După un post de patruzeci de zile, dublat şi de puţină lăcomie, gustam din toate aceste bunătăţi, câte puţin, căci era de ajuns ca să ni se aplece.
       A doua zi, în dimineaţa Paştilor, mergeam din nou la biserică. La ora două după-amiază, îmbrăcaţi în haine şi pantofi noi, pentru că era şi începutul primăverii, după ce preotul împărţea ouă roşii la toţi cei prezenţi, se pornea din nou procesiunea din prima zi de Paşti, numită şi „a doua Înviere”, care urma acelaşi drum al epitafului din Vinerea Patimilor, dar, de data asta, în plină zi.”
(Eleutheriades, op.cit.)


Biserica Sf. Gheorghe Mangalia, in 1929 şi azi

Biserica Sf. Gheorghe Mangalia, in 1929 şi azi

       Biserica “Sfântul Gheorghe” are începuturi zbuciumate. În 1914, s-a constituit un “comitet de ctitorire”, în persoanele primarului liberal, avocatul Nicolae Roşculeţ, a preotului paroh Ion Roşculeţ, a moşierilor şi oamenilor de afaceri Nicolae Aldea, Ion Aldea, Gheorghe Stoia, Ion Coman Stoian, Ştefan Blebea, Iani Comino, cel care a donat terenul de 1512 mp, pentru viitoarea construcţie, din vecinătatea hanului său.
       În primele zile ale lui iunie 1914, Regele Carol I, alături de Regina Elisabeta, în aşteptarea Familiei Regale Ruse, ce urma să sosească într-o vizită oficială la Constanţa, au efectuat şi prima vizită regală consemnată oficial în presa vremii la Mangalia (regele vizitând aceste locuri imediat după cucerirea Independenţei). O mare festivitate a avut loc pe ţărmul mării, în zona fostei Grădini Publice, în prezenţa tuturor locuitorilor oraşului. Cu această ocazie, Regele Carol I a donat suma de 25.000 lei pentru ridicarea noii biserici, devenind ctitor fondator al Bisericii “Sfântul Gheorghe” din Mangalia.
       Peste câteva săptămâni, a început Primul Război Mondial, cu perioada de neutralitate. În septembrie 1914, Regele Carol I a părăsit această lume.


Biserica Sf. Gheorghe Mangalia

Biserica Sf. Gheorghe Mangalia

       Lucrările de construcţie la biserică au început un an mai târziu, în timpul domniei Regelui Ferdinand I, piatra de temelie fiind pusă la 14 septembrie 1915. Cu acest prilej, autorităţile locale au transmis Reginei Elisabeta, care locuia la Palatul Episcopal de la Curtea de Argeş, un mesaj de mulţumire şi recunoştinţă:

       

Telegramă de omagiu, 14 septembrie 1915

M.S. Regina Elisabeta
Curtea de Argeş
Punând astăzi piatra fundamentală a Bisericii din Mangalia, al căreia prim ctitor principal este mult regretatul Augustul Vostru soţ, Carol I, în veci neuitatul nostru rege, Comitetul aduce prin Noi prinosul de dragoste neţărmurită către Majestatea Voastră, mamă a celor ce suferă.
Semnătura:
Episcopul Nifon al Dunării de Jos
Prefectul G. Mumuianu al Constanţei
Preot Ion Roşculeţ – Parohia Mangalia
Primar Nicolae Roşculeţ – Urbea Mangalia

       Lucrarea a fost atribuită, prin licitaţie, antreprenorului constănţean Aurel Marcu, cu termen de finalizare octombrie 1916. Planurile au aparţinut arhitectului Alexandru Păunescu, în stil bizantin, cu excepţia pridvorului, în stil brâncovenesc.
       Toamna anului 1916 a adus şi începutul războiului. Biserica era ridicată până la nivelul acoperişului – respectiv a turlelor. Artileria navelor inamice, care au bombardat oraşul, a adus construcţia neterminată în stare de ruină. În 1922, pe când vizita Mangalia, Gala Galaction scria despre “biserica începută şi neisprăvită”, povestind că oraşul “Mangalia a avut onoarea a peste două sute de ghiulele, azvârlite din largul mării de pe un vapor inamic. Mai toate casele au rămas schiloade.”
       Din 1919, preot paroh este Gheorghe Chiorpec. La începutul anului 1925, acesta solicită Ministerului Cultelor, în numele parohiei, bani pentru restaurarea bisericii. Din iunie 1925 încep lucrările de reconstrucţie, iar lucrarea este terminată la 27 mai 1929.
       Inaugurarea Bisericii „Sfântul Gheorghe” s-a făcut la 2 iunie 1929, în prezenţa Casei Regale a României şi a mai multor personalităţi:

       

Document inaugural – 2 iunie 1929

       Temelia acestui sfânt locaş s-a pus în ziua de 14 septembrie 1915, sub domnia gloriosului Rege Ferdinand I.
       Clădirea bisericii s-a terminat la 27 mai 1929.
Slujba sfinţirii s-a făcut la 2 iunie 1929, în asistenţa Alteţei Sale Regale Principesa-Mamă Elena, a domnului Ministru al Cultelor si Artelor Aurel Vlad, a        domnului Ministru al Bucovinei Teodor Sauciuc-Săveanu, a marelui istoric Nicolae Iorga, profesor şi rector al Universităţii Bucureşti, a domnului prefect al judeţului Nicu V. Petru, de către Prea Sfinţia Sa Gherontie Nicolau.
       Un exemplar s-a pus în tub de sticlă şi tablă în piciorul Sfintei Mese, unul se va păstra în arhiva parohiei, iar unul în arhiva Sfintei Episcopii.

Doamne ajută!

       Prin Decret Regal, cu prilejul inaugurării au fost răsplătiţi, pentru contribuţia lor, cei mai importanţi donatori la ridicarea bisericii:        

Decret Regal nr. 1665 – 28 mai 1929

       Se conferă Medalia “Răsplata Muncii pentru Biserică” persoanelor din Mangalia care au contribuit la ridicarea bisericii.
       Clasa I: cucernicului preot Gheorghe Chiorpec şi domnilor Gheorghe Stoia, Nicolae Aldea, Nicolae Roşculeţ, colonel Petre Sima, G. Ionescu-Brăila şi Sever Movilă.
       Clasa a II-a: domnilor Ştefan Blebea, Iani Comino, Ion Coman Stoian, G. Coman Stoian, Ion Gh. Aldea, Gheorghe I. Aldea, Stoian Mihailof şi doamnei Maria Coman.

       Din Sinodicul Bisericii, la 2 iunie 1929: “Duminică, 2 iunie 1929. La ora 10.30 soseşte ASR Principesa-Mamă Elena, însoţită de domnii: Aurel Vlad, ministrul Cultelor, Teofil Sauciuc-Săveanu, arheolog, ministrul Bucovinei, marele profesor de istorie Nicolae Iorga, generalul Condiescu, Mareşal al Palatului, parlamentari ai judeţului Constanţa, etc., după care se continuă Sfânta Liturghie, cu cuvântul edificator al P.S.Episcop şi a domnului ministru al Cultelor, care, în asistenţa generală, a recompensat pe membrii de ctitorire a Bisericii”.

       Printre donatori, de la începutul construcţiei şi continuând apoi cu micile ajutoare pentru înfrumuseţare, au fost: Iani Comino – terenul, Maria Stoia – cărămizi pentru zidire, Gheorghe Stoia – Iconostasul (opera sculptorului Ion Babic, în stil brâncovenesc ), Nicolae Roşculeţ – Amvonul, Nicolae Aldea – cele trei clopote, colonel Petre Sima – candelabrul de alamă pentru 24 de lumânări, Constantin Motăş – icoane şi obiecte de cult, Hristu Nicola – crucile de fier forjat ale clopotniţelor, obiecte interioare.
       Lucrările de realizare a picturii interioare în frescă şi a decorului exterior în mozaic au început în 1964, fiind opera pictorului Gheorghe Răducanu, specialist în pictură murală, care a mai pictat biserici în ţară, dar şi la Geneva şi la Melbourne. În 1968, biserica a fost pictată în totalitate în interior şi parţial decorată la exterior (în aceeaşi formă găsindu-se şi astăzi). Din cauza ideologiei vremii, în interior nu s-a putut picta tabloul votiv cu chipul ctitorului, Regele României Carol I.
       Din 1942 până la moartea sa, în 1993, preot paroh a fost Vasile Nartea, o personalitate de o cultură aleasă.


Moscheea Esma Han-Sultan

Moscheea Esma Han-Sultan

       Unul dintre cele mai vechi edificii de cult musulman din România se află, şi astăzi, la Mangalia: Moscheea Esma Han-Sultan, construită la 1590, în stil arhitectonic maur. Moscheea poartă numele prinţesei Esma, fiica sultanului Selim al II-lea (1566-1574) şi soţie a marelui vizir Mehmed Paşa Socollu (1565-1579), care primise de la tatăl ei pământurile Mangaliei. După moartea tatălui şi uciderea soţului ei, Esma s-a refugiat la Pangala, pentru a evita captivitatea în haremul noului sultan. După cum spunea Evlia Celebi, pe la 1651: “Bre ignorantule, du-te la Mankalia, care este Kaaba pribegilor şi a sărmanilor”…
La poarta geamiei        Construită din piatră cioplită, cu ziduri groase ca de cetate, moscheea are două rânduri de ferestre, în formă de arc frânt la nivelul superior. Acoperişul, în patru ape, este acoperit cu olane, specific dobrogene. Minaretul cu terasă, un turn amplasat în partea vestică a geamiei, pe exterior, cu scară interioară în spirală, lansează şi astăzi chemările muezinului la rugăciune, către credincioşii musulmani. În pridvor, se lasă încălţările, spre a nu pângări spaţiul sacru din interiorul geamiei. Lespezile din spaţiul central sunt acoperite cu multe covoare persane. Femeile nu sunt admise aici, decât la anumite sărbători (de două pe an). Deasupra pridvorului, un balcon pe stâlpi şi cu balustrade de lemn dă spre sală, despărţit de un perete din lemn traforat, unde credincioasele pot asculta slujba, fără ca feţele lor să fie văzute. Pe plafonul încăperii centrale, într-un diametru de trei metri, o hexagramă din mijlocul căreia coboară un candelabru mare. Pereţii, împodobiţi cu sobrietate, au motive decorative compuse din texte coranice încadrate în arabescuri – împletituri din linii repetate, inspirate din contururile frunzelor, tulpinilor şi florilor. O firidă în perete este mihrab-ul (altarul), ce indică direcţia cardinală a Pietrei Negre Kaaba, în faţa căreia Imamul (preotul) slujeşte serviciul divin în fiecare vineri. Pe acelaşi perete se află minber-ul (amvonul) la trei metri înălţime, de unde Imamul ţine predica săptămânală către credincioşi.
Moscheea Esma Han-Sultan        Un vechi cimitir este amplasat lângă moschee, cu pietre funerare vechi, cu inscripţii în limba arabă (după tradiţie, se spune că aici s-ar afla şi mormântul prinţesei Esma, dar o piatră de mormânt nu a fost descoperită). O fântână rituală se află în partea estică.
       Moscheea a fost complet restaurată în 2010, prin contribuţia exclusivă a unui om de afaceri turc din Istanbul. În iunie 2003, edificiul a fost vizitat de trei şefi de stat, preşedinţii României, Turciei şi Bulgariei, cu ocazia unei întâlniri privind colaborarea între cele trei state.
       Gala Galaction scria, la 1922: “Geamia din mijlocul oraşului este a turcilor şi deserventul ei este venerabilul hatip Ali, om încă tânăr, dar plin de cucernicie şi de măsură. Din minaretul moscheii lui, Ali priveşte cu tristeţe, în fiecare vineri la amiază, fesurile, scaieţii şi ruinele Mangaliei.”
       Spiritul lui Avraam, strămoşul celor trei religii monoteiste şi simbolul legăturii spirituale care-i uneşte pe evrei, creştini şi musulmani, este piatra de temelie pe care s-a clădit patrimoniului spiritual al Mangaliei.
       Eleutheriades, pe care îl consider un simbol al vârstei de aur şi un purtător al memoriei fiilor acestui oraş, îşi aminteşte: “De Paşti era impresionant, în special la deniile din săptămâna mare. În Joia Patimilor, noaptea celor Douăsprezece Evanghelii, unde se pomeneşte Răstignirea, momentul culminant este ieşirea preotului din altar, ducând crucea Răstignirii. În acel moment, toate luminile din biserică sunt stinse, doar lumânările credincioşilor rămân aprinse. Monumentalitatea acestei ceremonii, împreună cu textul pe care preotul îl cântă cu gravitate şi cu aceeaşi intonaţie, respectând până şi cadenţa respiraţiilor fiecărui paragraf, fac ca atmosfera să fie sublimă. De o expresie tragică, melodia funebră are un text de o realitate crudă, exprimând momentul suprem al morţii într-un ritm lent şi cadenţat, iar clopotul bisericii, cu rare bătăi tragice pe fundal, aminteşte cruzimea finală a suferinţei. Este unul din momentele care mă cutremură până azi, ca expresia unei suferinţe supreme, scrisă de un mare poet: Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, în 638. (...)
       În Vinerea Patimilor din Săptămâna Mare se cântă psalmodia prohodului sau epitaful, cu melodia lui tânguitoare. Preotul coboară de pe cruce pe Răstignitul, lăsând crucea neagră şi goală în mijlocul bisericii, ca o expresie tragică a morţii. În faţa acestei cruci, se instala masa, cu un acoperiş susţinut în cele patru colţuri de patru pilaştri, pe care era prinsă o pânză bogat brodată cu aur şi argint, cu imaginea lui Christos. Această mobilă din stejar, bogat sculptată, era împodobită cu flori, lăsând descoperită doar imaginea mortului Christos. În jurul acestui epitaf, în noaptea Deniilor, se formau grupuri de patru sau cinci cântători, împreună cu dascălii bisericii şi noi, copiii, şi cântam melodia prohodului.
       Când se terminau toate troparele, epitaful cu mobila de stejar erau luate pe umeri, de patru sau şase bărbaţi, şi ieşeau din biserică, formându-se o procesiune, care străbătea străzile pustii în noaptea târzie a oraşului, în luminile lumânărilor şi legănarea litaniei mortuare. Procesiunea înainta în noapte, pe strada Vasile Alecsandri, apoi cobora pe strada Traian şi ajungea în Piaţa Eroilor, în centrul oraşului, unde era statuia de bronz a soldatului cu puşca. Acolo, procesiunea se oprea, iar preotul citea o scurtă Evanghelie şi se cântau câteva tropare. În linştea nopţii fără lună, procesiunea, această pată de lumină înecată în întuneric, emana tragicul sentiment al morţii, pe care o reprezenta şi o preamărea. Această imagine mi-a rămas în amintire, împreună cu aceea din noaptea precedentă a crucificării, prin expresia lor de monumentalitate a unui transcendent, care penetra, ca un fior.

-va urma-

       Surse de documentare:

Stephan Eleutheriades: „Fiul ceasornicarului”, Editura Omonia, Bucureşti, 2011; corespondenţă personală; arhivă personală
Convorbiri cu doamna dr. Florica Cruceru, fost director al Muzeului de Artă Constanţa
“Mangalia in memoriam”, publicat de Paul H. Stahl, în “Sociétés européennes 23,
Études Roumaines et Aroumaines – Studii româneşti şi aromâneşti, VIII”, Paris-Bucarest, 2004
Nicolae Iorga: „România cum era până la 1918”, vol.II, Editura Minerva, Bucureşti, 1972
Enciclopedia României, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, vol.2
„Mangalia”, anul V, nr. 99, iulie 2002; anul V, nr. 100, iulie 2002
Sinodicul Bisericii „Sfântul Gheorghe” Mangalia
Ghid istoric al Bisericii „Sfântul Gheorghe” Mangalia
Dan Ghinea: „Enciclopedia geografică a României”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997
Gala Galaction: „Mangalia”, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1947
„Moscheea din Mangalia”, în „România pitorească”, ianuarie 2004

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate