Deschideri metafizice in basmul romānesc

George POPA*

GEORGE POPA        Miticul este īn mod esential meta-fizic - o deschidere spre dincolo de physis, dincolo de legile naturii. Din punct de vedere axiologic, basmul romānesc este īn primul rīnd un tarīm si o scoala a binelui, o īnfruntare dintre principiul afirmativ al vietii si principiul negator, al raului. Constient de faptul ca īn realitatea comuna binele este deseori īnvins, raul fiind cel care domina: („The men are bad and in their badness reign”, scrie Shakespeare, "esenta lumii este eterna rautate", afirma Eminescu), basmul muta conflictul bine/rau īn orizontul magicului, acolo unde fantezia capata puterea de a face posibil imposibilul, tentativa recunoscuta ca fiind specifica poporului romān de catre Nicolae Iorga. Altfel spus, povestea, legenda sunt deschideri catre imposibil, - comutarea lumii catre absolutul Binelui la care visa Platon.
       Basmul este astfel o forma de eliberare spre un model infinit nazuit, un antidestin, un triumf al valorilor: adevar, bine, dreptate, - totul supus īn primul rīnd conceptului de frumos - energie magica de mutatie elevata a lumii si a vietii. Metafizica basmului transvalueaza poetic si moral creatia. Iata īn acest sens unele aspecte din spiritualitatea bucovineana, pe care le aflam din lucrarea Datinile si credintele poporului romīn, culese de Elena Niculita-Voronca. Īntr-o poezie populara din Storojinet se spune ca omul a fost facut de Dumnezeu cu toate "strafirele": „Trupul din lut, / Oasele din piatra, / Ochii din mare, / Frumsetile din soare, / Dragostele din vīnt, / Vīntul din duhul sfīnt.”
       Sunt īnsiruite aici pamīntul, apa, lumina, aerul, - elementele primordiale de constructie a naturii, pe care romānul le denumeste strafiri - esente depasind substanta de rīnd a lumii. Se poate urmari o subtila gradatie suitoare a acestei “zidiri”: din lut este modelata faptura carnala a omului, asezata pe taria pietrei: īn felul acesta este īntemeiata finitudinea, certitudinea formei, a tiparului material; apoi aceasta forma este perfectata prin frumusete; este o frumusete stralucitoare, īmprumutata de la soare; or, dupa o credinta din aceeasi regiune, soarele este forma vizibila a lui Dumnezeu: "Īn soare sta Dumnezeu si Maica Domnului si coroana lor lumineaza toata lumea... Cine ar putea sa se uite drept la amiaza, ar putea vedea īn soare pe Dumnezeu"; deci omul poseda frumusetea lui Dumnezeu. Frumosul este lumina, si anume lumina suprema, solara, dumnezeiasca; ne aflam īn fata celei mai autentice metafizici plotiniene. Īn continuare, de la zarit urmeaza depasirea catre nezarit: dragostea, deschiderea misterioasa catre celalalt este un suflu, o adiere, un vīnt care vine din taina cea mai de sus, din Duhul lui Dumnezeu: "Vīntul este Duhul lui Dumnezeu. Domnul Hristos este vīntul, caci scrie la carte: "Acela ce zboara pe aripile vīntului". Prin urmare, īn aceasta viziune iubirea este energia cosmica de unificare a materiei cu spiritul, a vazutului cu nevazutul, a omului cu divinitatea. Daca trupul frumos este prealumina, iubirea este suflu sacru emanat de dumnezeire. Īn felul acesta, īn cīteva versuri lapidare, dezmarginirea suie vertical de la polul carnal la polul spiritual ultim, de la concretitudinea cea mai palpabila, la impalpabilul pur, la inefabil.

*

       Primul basm cules si publicat de Petre Ispirescu, Tinerete fara batrīnete si viata fara moarte, desi de īntindere mult mai redusa decīt alte basme, constituie un adevarat concentrat de idei poetico-filozofice care definesc viziunea romānului despre viata si moarte, despre factorii axiologici intervenind īn destinul omenesc. Triada - onticitate, etica, afectiune umana - se īmpletesc indisolubil si se interconditioneaza īntr-o capodopera singulara, despre care Lazar Saineanu afirma ca, prin subiectul abordat si prin viziune, este unica īn literatura folclorica europeana.
       Comentīnd basmul, la rīndul sau, Constantin Noica afirma ca ne aflam “īn fata unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanitatii… Nu cunoastem o alta opera īn proza a geniului omenesc sa aiba atīta miez, de la primul la ultimul gīnd, si atīt de riguroasa rostire”. Īn substantialul studiu, din cartea Sentimentul romīnesc al fiintei, ilustrul gīnditor considera acest basm o admirabila si esentiala ilustrare a ceea ce este īn īnteles romānesc „fiinta”, si anume: “fiinta nu se realizeaza īn plenitudinea ei decīt ca fiintare”, adica nu static, ci īn actiune, īntru devenire, idee īn ecou a conceptiei lui Martin Heidegger asupra Fiintei.
       Īn cele ce urmeaza vom īncerca sa scoatem īn evidenta unele idei esentiale prin care acest basm este deosebit de bogat, semnificatia sa fiind atīt de ordin etic, dar priveste tot odata axiologia fiintarii vazuta īn proiectare cosmica. Pentru o mai eficienta reliefare, vom face unele analogii cu epopeea babiloneana, Ghilgames.
       1. In ambele creatii este vorba despre cautarea nemuririi. Motivatia plecarii īntr-o asemenea īnalta aventura este diferita. Īn legenda sumero-babiloneana, prietenia - fata de Enkidu, ucis īn urma īnfruntarii cu geloasa zeita a dragostei, Istar - este cea care īl determina pe Ghilgames sa īncerce dobīndirea vietii eterne. Īn basmul nostru motivatia este de ordin cosmic, este onto-axiologica: Fat Frumos refuza sa se nasca avīnd previziunea tragismului vietii omenesti: suferinta, batrīnete, moarte. Apare astfel o idee fundamentala: dreptul la viata nemuritoare pentru orice fiinta, din moment ce ia nastere. Moartea este o injustitie cosmica fata de dreptul de a exista, idee care va apare si īn eminesciana Mortua est.
       2. Īn basmul romānesc este vorba de fiul unui īmparat, care, aflat īn sīnul mamei, refuza o existenta facuta anume ca sa doara si sa piara. Īmparatul reuseste sa potoleasca plīnsul copilului si sa-l determine sa se nasca, promitīndu-i ca īi va darui un lucru imposibil ordine umana: sa nu īmbatrīneasca si sa nu moara. Īn felul acesta, ia nastere o fiinta, se obtine o viata printr-o amagire – subtila idee: viata nu este o amagire pe care numai īnnemurirea, īmpotriva legilor firii, ar putea-o transmuta īn realitate absoluta ?
       3, Cīnd īmplineste cincisprezece ani, vīrsta adolescentei, a visului absolut, Fat Frumos cere parintilor darul fagaduit. Cum īnsa īmparatul īi marturiseste ca promisiunea unui asemenea lucru, interzis omului, i-a fost facuta din dorinta de a avea un fiu caruia sa-i lase tronul si toata bogatia, Fat Frumos pleaca īn cautarea idealului care īl convinsese sa accepte viata.
       4. Printre pregatirile de plecare se afla motivul calului nazdravan. Comun multor basme, simbolul are aici unele nuante. Astfel, calul face un gest de mare frumusete afectiva, se pare unic īn istoria basmelor: saruta mīna printului. Este ca si cum el ar fi recunoscut nobletea aspiratiei stapīnului sau. Calul īl salveaza pe Fat Frumos īn trei rīnduri de la moarte. El este astfel simbolul depasirii, si anume, a depasirii mortii, preludiu la atingerea tarīmului vrajit al nemuririi. Iar la sfīrsit, dupa ce īl readuce pe print acasa, calul se īntoarce īn patria vietii vesnice, pentru ca, spre deosebire de om, el nu suprima fiinte. Pe el ruinele si spectacolul mortii din drumul īntoarcerii nu īl rapesc vietii ca pe Fat Frumos. “Nazdravan”, el īsi ia asupra sa sansa nemuririi ratata de stapīnul sau, omul. Este interesant de facut aici o analogie cu afirmatia lui Rainer Maria Rilke din Elegia a opta duineza, potrivit careia, spre deosebire de om, care are īn fata sa mereu aparenta, trecerea, moartea, animalul are īnaintea sa Deschisul, interzis omului, deschisul īn afara, catre dincolo, care este, afirma poetul, liber de moarte.
       5. O alta deosebire īntre legenda lui Ghilgames si basmul nostru consta īn faptul ca eroul babilonean nu apuca sa se bucure de nemurirea obtinuta, pe cīnd Fat Frumos, care reuseste sa treaca de toate īncercarile si sa ajunga īn tara fara de moarte a celor trei zīne, vietuieste starea, sansa de a fi nemuritor pe o durata inapreciabila, uitata, cum admirabil defineste imaginatia anonima vesnicia unita cu fericirea. Si avem modelul romānesc de a petrece paradisiac: trai netulburat, cu sotie, cu rude apropiate, cu īmbelsugare materiala, lipsa bolilor, a suferintei, suspendarea timpului consumptiv, lipsa oricarei sfīsieri ontologice.
       6. De remarcat ca Ghilgames voia sa obtina nemurirea pentru īntreaga cetate Uruk, pentru toti oamenii, pe cīnd Fat Frumos a cautat nemurirea doar pentru el īnsusi. Supramasura aspiratiei lui Ghilgames a dus la zadarnicirea ei īn foarte scurt timp, pe cīnd eroului basmului nostru i s-a īngaduit sa experimenteze vreme īndelungata nemurirea, pentru ca mai puternic sa fie contrastul pierderii, demonstratia imposibilitatii de a īncalca temeiurile firii.
       7. O deosebire esentiala īntre Ghilgames si Fat Frumos rezida īn cauza pierderii nemuririi, odata dobīndita. Īn epopeea babiloneana un incident banal, simpla neatentie a eroului este de vina, si anume, īn timp ce se scalda īntr-un rīu, un sarpe manīnca planta īnzestrata cu puterea de a conferi nemurire, al carei secret si locul unde se afla fusesera dezvaluite lui Ghilgames de Utnapistim, singurul om supravietuitor potopului si devenit astfel nemuritor. Īn schimb, īn basmul romīnesc un grav factor de ordin moral duce la pierderea nemuririi: uciderea unui iepure, īn Valea Plīngerii, care era valea mortii, a lumii umane. Fat Frumos a comis moarte si va plati cu moarte. Daca eroul nostru a putut ajunge īn tara nemuririi este si pentru ca īn drumul cautarii sale nu a ucis. Dimpotriva, se va īmpaca si cu Scorpia si cu Ghionoaia. Fat Frumos ucide īn momentul cīnd se trezeste īn el ideea mortii, īntruchipata īn urmarirea unei vietati. Este adevarat ca iepurele este ce poate fi “mai de rīnd”. Dar tocmai pentru ca este o faptura neīnsemnata, nevinovata, care nu ataca niciodata, vina lui Fat Frumos apare cu atīt mai mare. Morala basmului pare a consta īn faptul ca omul nu poate fi nemuritor deoarece asupra lui apasa un pacat inevitabil: pentru a vietui trebuie sa ucida, sa se hraneasca cu vieti, pacat pe care l-au deplīns si pitagoricienii si Rilke: “A ucide este un chip al doliului nostru de ratacitori” (Sonetul catre Orfeu II,4).
       8. Uciderea are un efect de bumerang asupra lui Fat Frumos, iar moartea razbate īn fiinta sa prin intermediul dorului, si anume, a dorului de parinti. Intervin aici doua implicatii de mare subtilitate si gravitate. Dorul de parinti īi aminteste lui Fat Frumos ca nu exista din eternitate pentru eternitate, ci este nascut. Cīt era īn tara nemuririi, el se credea nenascut, existīnd din totdeauna si pentru totdeauna. Dar acum el stie: a avut parinti, a fost nascut - iar ceea ce se naste moare. Numai cel care este propria sa cauza – causa sui -, afirma Leonardo da Vinci, este nemuritor.
       Intervine aici si esenta dorului, potentialul sau de a duce, chiar numai metaforic, spre moarte: “Dorul mīndrei ma omoara”… “Se-ntīlneste dor cu dor,/ Se saruta pīna mor”… “Īndulcind cu dor de moarte”. Introducerea dorului de catre geniul anonim constituie o miscare de mare adīncime si rafinament. Īn felul acesta, moartea īsi atenueaza caracterul spaimos, angoasa existentiala īsi diminua tragismul. Rezulta ca, satisfacīnd diatribele lui Emil Cioran, trebuie sa recunoastem ca romānul nu prea are sentimentul tragicului mortii īn dimensiunea sa cataclismica. Dimpotriva, constituie o forta spirituala de exceptie, aceea de a converti moartea īntr-o stare de beatitudine suprema, precum īn balada Mioritei. Apoi, familiaritatea cu calul nazdravan, cu Ghionoaia, cu Scorpia, cu zīnele nemuririi, cu moartea īnsasi (familiaritate suguitoare cu moartea o aflam si la Ion Creanga) nu atenueaza tragicul? Sublimul nu este, dupa Kant, depasirea de catre om prin ratiune a aspectelor īnfricosatoare ale naturii, ale vietii?
       Astfel, daca motivatia pierderii nemuririi era uciderea unei fiinte, cauza īntoarcerii spre moarte o constituie dorinta, cu dubla semnificatie: dorinta este iesire din propria fiintare, o sfīsiere, iar īn contextul basmului, repetam, este revenirea la nastere: dar orice nastere īnsemneaza īn mod fatal moarte.
       Max Scheler afirma ca dorinta este fenomenul originar al fiintarii umane; īnainte de homo sapiens a fost homo amans. Iar Emmanuel Lévinas defineste fiinta ca dorinta, care īi confera esenta metafizica. Dar pentru hinduism, dorinta – kama – este cauza suferintei si a mortii spirituale, astfel ca mīntuirea se obtine prin suprimarea dorintei. Dar īn perspectiva conceptiilor lui Scheler si Lévinas, suprimarea dorului ar īnsemna suprimarea propriului adevar ontologic al omului.
       9. Ce afla Fat Frumos īn tara nemuririi? O viata unde domneste urītul, plictisul monotoniei, cum afirma Heinrich Heine vorbind despre viata din rai. Masurata cu durata umana, vesnicia este o clipa, una si aceeasi, mereu repetata. Noul, imprevizibilul sunt excluse. Dar fericirea data de izotonia netimpului molcom paradisiac nu īnsemneaza fericire. Asa cum afirma Noica, acolo īn tara nemuririi era lumea “fiintei fara fiintare”. Pentru ca fara istorie. Si ce este istoria? Este modularea fiintarii care nu īnsemneaza doar a exista, ci a trai, a simti, a patimi existenta prin ruperi de nivel. Rupere de nivel īnsemneaza jocul antitetic bucurie-suferinta, lumina-īntuneric. Omul se bucura de o fiintare care este mereu izvor si reīnceput. Viata omeneasca opune o mare bogatie saraciei eternitatii. Si poate ca moartea este cea mai bogata dintre clipele omenesti: “Stirb und werde!”- mori (īn flacara) pentru a deveni, scrie Goethe īn poezia Selige Sehnsucht. Sa nu uitam ca suferinta este cea mai autentica certificare a fiintarii, asa cum, de fapt, moartea valorizeaza viata. Daca nu ar exista moartea, nu am sti ce este viata, nu am sti ca existam.
       Este locul sa reliefam faptul ca drumul lui Fat Frumos catre ideal are o structura etica aparte fata de ceea ce se īntīmpla de obicei īn basme unde, pe drumul spre izbīnda, monstrii, care sunt tot atītea īncercari, sunt omorīti. Aici īnsa Ghionoaia si Scorpia odata īnvinse, īl ospetesc pe Fat Frumos īn conditii domnesti. Prin urmare, un drum de obicei īnsīngerat este convertit īn culori etice luminoase. Aceasta coloratura vie este de asemenea chemata sa faca puternic contrast cu drumul īntoarcerii, drum cenusiu, dezolant, dramatic, presarat cu darīmaturi si cimitire, o adevarata sarbatoare a mortii, privelisti lugubre pregatind finalul povestii. Iar tīnarul chipes de alta data, prototip al frumusetii, devine dintr-odata un batrīn costeliv cu barba la genunchi si pleoapa grea, īncīt trebuie sa si-o ridice cu mīna. Picturalitatea basmului capata astfel o mare bogatie si forta expresiva.
       10. Revenirea “acasa” este revenirea la moarte. Subliniem faptul ca, departe de a fi un gest neesential, sau chiar „nepotrivit cu o anumita noblete a basmului”, palma pe care o primeste Fat Frumos de la moartea gata sa se prapadeasca īn „chichita” din palatul prefacut īn ruine si napadit de buruieni, este de fapt gestul prin care Mama Natura, Mama Moarte (caci purtam īn noi moartea din primul ceas al nasterii) īl pedepseste pe copilul neascultator ce a īntīrziat atīta vreme īn a-si plati datoria fiiasca. Pentru ca suntem fii de morti si, la rīndul nostru, nastem moarte. Dupa primirea palmei, Fat Frumos moare si se face imediat „tarīna”. Timpul concentrat īn tara nemuririi, s-a decontractat pe parcursul īntoarcerii, recuperīndu-si dimensiunile realei sale desfasurari, iar īn final īsi desavīrseste īmplinirea legii inexorabile a „marii treceri”.
       11. Asa cum s-a remarcat, Tinerete fara batrīnete si viata fara moarte este singurul basm care nu se termina fericit. Īn celelalte povestiri, eroii traiesc „ani multi si fericiti, si or fi traind si acum daca nu or fi murit demult”. Aici basmul se termina īnsa amar pentru ca s-a pus problema revizuirii destinului omului, īn sensul excluderii mortii. Or, geniul poporului, desi descendent al Getilor care se credeau nemuritori, nu a vrut sa se amageasca, considerīnd ca este cu totul iluzoriu si, poate, necuviincios fata de natura, sa-i nesocotim legile perene. Dupa zburdalnicia prin tot felul de jocuri nevinovate antinatura (cal care vorbeste si zboara, monstri imaginari, zīne nemuritoare), autorul anonim se īntoarce la lege, la ordinea lucrurilor, la adevarul omenesc, la dramatismul conditiei umane. Ideea care domina basmul, cu mult īnainte de a o spune Heidegger, este ca omul este ineluctabil fiinta īntru moarte – Sein zum Tode.
       Este de regretat ca nici un muzician romān nu s-a gīndit sa compuna un poem simfonic pe tematica dezvoltata atīt de subtil si profund de basmul publicat de Ispirescu, data fiind bogatia de idei si simboluri, de stari si privelisti puternic contrastante, īncarcatura magica si mitica, esentialitatea problemelor ontologice si axiologice. Realitate si ideal, bucurie si disperare, īnaltare si cadere se afla aici reunite īntr-o arhitectura maiastra, de un dramatism avīnd loc pe orbita cosmica - tot atītea modulari deosebit de potrivite unei inspirate partituri muzicale.

* Prof. univ. UMF Iasi, Romania

*** *** ***

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate