Homo intellectualis

George POPA*

       Ratiune si intelect

       Blaise Pascal distingea doua modalitati de percepere si întelegere a existentei, a lucrurilor: spiritul geometric si spiritul de finete. Activitatea spiritului geometric corespunde ratiunii, iar cea a spiritului de finete corespunde intelectului - al unui intelect sensibil, în întelesului formulat de Magister Eckhart: „Exista o inima a intelectului”.
       Ratiunea, spiritul geometric lucreaza cu ajutorul principiilor, al definitiilor, al abstractiunilor, priveste imaginarul speculativ, adevarul matematic, - în timp ce spiritul de finete, intelectul, are vazul deschis spre real, si anume, realitatea „fina, delicata”; se bazeaza mai mult pe vibratia cognitiva si simpatetica a sufletului. El întelege vertical, cu intuitii „d’une seule vue”, pe când spiritul geometric opereaza pe orizontala prin rationamente succesive. Astfel, domeniul spiritului geometric, al ratiunii sunt stiintele, domeniul spiritului de finete sunt religia, poezia, artele, misterul. Spiritele ideale, afirma Pascal, îmbina ambele modalitati de a întelege lumea, unilateralitatea fiind „absurda”. La polul opus se situeaza „spiritele false”, care nu poseda nici spirit geometric nici spirit de finete.
       De observat ca în acceptia curenta exista o deosebire de nuanta între intelect si ratiune. Ratiunii o se atribuie o activitate mai curînd rece, riguroasa, preponderent principiala, în timp ce activitatea intelectului implica o nuanta de aristocratie spirituala, de tensiune ideatica superioara. Asa se explica asertiunea lui Leonardo da Vinci: "Pasiunea intelectuala este superioara senzualitatii", conceptul lui Spinoza privitor la iubirea lui Dumnezeu - Amor intellectualis Dei, iar Joseph Winckelmann, legând intelectul de ideea de sublim, recomanda pictorilor “sa-si înmoaie penelul în intelect”.
       Si iata cuvîntul lui Platon, care considera ca intelectul este cel care poate cunoaste realitatea ultima: „Exista un loc supraceresc pe care pîna acum nici un poet nu l-a putut cînta si nici unul nu-l va putea cînta vreodata… Caci el este realitatea adevarata - fara culoare, fara forma si de neatins; doar obiect de contemplare de catre pilotul sufletului care este intelectul”. (Fedru 247c).

       Hipostaze si definiri ale intelectualului

       Termenul de intelectual a fost si este înca mult discutat în legatura cu afacerea Dreyfus, plecînd de la care s-a instituit ideea conform careia în definirea intelectualului intra sine qua non angajarea directa sociala. S-a mai afirmat ca intelectualii au aparut odata cu Voltaire, Diderot, Rousseau, Chateaubriand, Hugo, Michelet s.a. În realitate, ideea de intelectual si cuvîntul definitoriu au fost formulate pentru prima oara de Petrarca, iar aparitia sa a avut loc cu mult mai înainte de a se imagina termenul, si anume, în Grecia antica.
       Daca intelectul este functia spirituala cea mai înalta a omului, întrunind viziunea si cultivarea valorilor, nobletea mintii si capacitatea creatoare, Grecia antica a cunoscut acea miraculoasa densitate de mari „intelectuali”, creatori ai culturii europene - de la Thales si Empedocle la Platon si Aristotel, întemeietorii filozofiei; de la Eschile la Aristofan, care au pus bazele tragediei si comediei; de la Esop la Pindar, întemeietori ai diverselor genuri de poezie ; de la Fidias si Praxiteles la Lisip si Polyclet. care au creat formula unica a plasticei tridimensionale imaginînd „sectiunea de aur”, „proportiile divine”, canon irepetabil mai tîrziu etc. Locuitorii Eladei au dat nastere la acea unicitate a intelectualului, la care gîndirea si fapta creatoare faceau una, constituiau formula lor de viata, de insertie în univers.
       În Evul Mediu criteriul de intelectual consta în exercitiul gândirii metafizice cristianice filtrat prin filozofia aristotelica. „Umanista” prin excelenta pentru acel timp a fost catedrala unde omul se întîlnea si se confunda cu suprema sa proiectie cosmica – divinitatea. În acel context, se detaseaza celebri intelectuali liberi. Astfel, Dante si Eckhart si-au luat mari libertati fata de dogmatismul religios si au facut apologia lirica – primul a iubirii pamîntesti îndumnezeita, celalalt a demnitatii divine a omului, mergând pîna la ideea ca omul se autocreeaza ca Dumnezeu, identificîndu-se cu el. Pe de alta parte, Boetius si Giordano Bruno s-au situat foarte înalt ca tensiune a gândirii, în apex mentis, ultimul imaginînd libertatea metafizica, spirituala ca zbor nelimitat al intelectului „dincolo de ceruri”, model la care s-a gîndit si Eminescu.
       De partea cealalta a Europei, în Persia, Omar Khayyam ofera un exemplu de intelectual complet. Filozof si poet, deci om al gândului si al inimii, el a fost totodata astronom si medic, adica om al faptei stiintifice si sociale. Acestea toate, alaturi de o viata petrecuta în desavîrsita noblete. Robaiyatele sale constituie un compendiu paradigmatic privind întelepciunea în viata: a fi lucid de vanitatea existentei, dar totodata sa te bucuri la modul poetic de ceea ce îti ofera frumosul naturii si al vietii.
       Prin termenul de „intelectual”, imaginat de Petrarca, autorul Sonetelor întelegea independenta de gândire consecutiv desprinderii de totalitarismul religios, parasirea Evului Mediu cînd domina obsesia pacatului adamic, pentru ca, în schimb, omul sa se bucure de viata. Alaturi de prietenul sau, hedonistul Boccaccio, Petrarca face deschiderea spre umanism, Florenta devenind centrul principal al Renasterii timpurii. Modelul ideal de intelectual a apartinut Greciei antice si Renasterii. Mediul spiritual de larga respiratie a facut posibila arteziana de genii din cele doua epoci.
       Kant, în Critica puterii de judecare, defineste conceptul de intelectual - echivalent cu om superior - pe de o parte, prin latura etica: „Dar numai moralitatea îl face pe om sa fie scop ultim, caruia toata natura sa-i fie subordonata teleologic”, - iar pe de alta parte, prin vointa comunicarii bucuriei spirituale: „Caci om nobil e considerat cel care este dispus si este în stare sa comunice placerea sa si altora, si pe care un obiect nu-l satisface daca nu poate simti placerea pentru el în comunicare în baza unui contact originar, dictat de însusi faptul de a fi om. Posibilitatea universala a comunicarii frumosului îi mareste valoarea la infinit …promovarea a ceea ce cere înclinatia naturala a fiecaruia.”
       Hölderlin si Herder considera ca experienta poetica, cea prin care are loc reîntemeierea superioara a vietii înaltînd-o catre o idealitate ontoaxiologica, reprezinta factorul catalizator al formarii unui intelectual. Ideologiile intelectualului au ca baza cultivarea valorilor absolute – adevarul binele, frumosul, sublimul.
       Jacques Julliard si Michel Vinock (Dictionnaire des intellectuels français, Seuil, 2002) definesc intelectualii ca fiind organizatorii de opinii ce conduc societatea, aparatorii valorilor universale împotriva parerilor partizane. Pentru Eduard Drumomd a fi intelectual însemneaza a avea o conceptie profunda despre lume si despre ordinea sociala, o viziune clara si operationala despre rolul jucat de fiecare, potrivit capacitatilor si functiei sale. El poseda curajul opiniilor proprii, curajul de a spune lucrurilor pe nume.
       Régis Debray vorbeste de trei calitati ale unui intelectual: aptitudinea de a-si exprima poporului sau conceptiile - efectul Mirabeau; capacitatea de a emite un cuvânt care depaseste individualitatea proprie, pentru a enunta universalul - efectul Goethe; abordeaza subiecte care depasesc domeniul personal de competenta, în numele adevarului - efectul Gorgias.
       Jean-François Lyotard distinge trei functii ale intelectualului: intelectualul propriu zis, implicat social prin crearea unui limbaj de cuvinte si probleme care intereseaza viata tuturor; cercetatorul, care descopera o idee ce lipsea contextului stiintific universal ; visatorul, care cauta în scrieri anterioare un „cuvînt suveran”, consonant cu meditatiilor sale.
       Joël Roman include în “figura de intelectual unificata” - universitarul si jurnalistul. Precizeaza însa ca exsita un divort crescînd între viata intelectuala si cea universitara prin faptul ca cea din urma tinde sa formeze doar specialisti unilaterali (“pseudouniversitarii” lui Charles Peguy), desi universitarul ar trebui sa fie intelectualul de prim ordin, adica posesor al unei culturi “universale” care îl face sa vada generalul si nu particularul, fapt ce îi confera o responsabilitate particulara fata de societate. În ce priveste jurnalismul, aici pîndeste riscul coruptiei de ordin politic. Consecutiv, afirma J. Roman, jurnalistul devine o forma degradata a intelectualului. Acest fapt demonstreaza ca nu spatiul public creaza intelectuali.
       Concluziv, s-a vorbit despre trei clase care domina scena sociala: intelectuala, mediatica, politica: intelectualul este emanatorul de idei care pot calauzi societatea, mediaticii le comunica si le comenteaza, iar politcienii au rolul de a le aplica.

       Criza intelectualitatii

       Actualmente, o preocupare curenta dând nastere la întrebari, explicatii, încercari de a gasi solutii, este constituita de „criza intelectualitatii”, „disparitia sa mondiala”. Catre finele sec XX intelectualul a fost declarat o „fosila depasita”. O serie de factori au fost invocati în cauzalitatea acestui fenomen.
       Doua „molime”, afirma Jean-Marie Domenach (Enquêtes sur les idées contemporaines, Seuil, 1987), si anume, marxismul si freudismul, au contribuit major la regresia intelectuala a individului. Marxismul a actionat prin discreditarea religiei, ceea ce a dus la „pierderea instinctului cerului”, de care vorbea Mallarmé, la desacralizarea lumii si la centrarea consumului material în viata umana, adica la ceea ce Nietzsche, vorbind de omul sclav al digestivului, denumea homo manducans (mîncaul). În ce-l priveste pe Freud, acesta a fost unul dintre principalii initiatori ai marasmului moral actual printr-o „filozofie rusinoasa care îsi bate joc de filozofie”, cum afirma acelasi Domenach, exploatarea pseudostiintifica a instinctului sexual, înclinatia hormonala cea mai la îndemîna, mai obsesiva, absolutizînd-o si generînd psihoza permisivitatii erotice pervertite si nelimitate; de aici explozia sexomaniei în societate si în productiile culturale - proza, poezie, teatru, arte plastice, mass media - cinematografie în primul rînd. - adica la ceea ce Eminescu anticipa vorbind de „pornocratie”. Or, invazia lui homo manducans et pornocratus nu mai putea lasa loc intelectualului.
       Astfel - schematic vorbind - de la cultura cerescului din arhaic - model Ghilgames si Miorita, urmata de cultura etajului cerebral - model anticii greci si Renasterea, trecînd apoi cu romantismul la nivelul inimii, acum „cultura” a coborît subombilical. S-au adaugat o serie de alti factori:
       - decaderea educatiei în scoli datorita ignorarii sau discreditarii autenticelor valori spirituale, la care se adauga penuria modelelor de dascali cu serioasa formatie intelectuala si har didactic, începînd cu scoala primara si terminînd cu universitatile; iar cartea scolara la diversele nivele sufera prin superficialitate, lipsa informatiei riguroase, înlocuita cu rezumate, „pilule”, digests, propuse a fi usor digerabile; a sti sa înveti pe altul presupune o mare responsabilitate profesionala si etica;
       - media opereaza, pe de o parte, prin faptul ca se ocupa de cultura de consum, industria divertismentului ieftin, vulgaritatea pîna la obscenitate; pe de alta parte, prin actionarea ca o masina de defaimare, de calomniere, jurnalistul pretinzîndu-se un fel de procuror radical, de justitiar absolutist;
       - politica, factor major în pervertirea notiunii de intelectual; amputat etic, intelectualul devine servilul politicului, al unor interese de grup ; are loc caricaturizarea profilului sau prin fuga de singuratatea creatoare în favoarea expunerii publice gurese - vedetismul TV necesar si suficient pentru a demonstra identitatea de intelectual, indiferent de ce debiteaza, de frazele filozofarde, cu verdicte definitive ; eseismul jurnalistic a luat locul autenticei gîndiri filozofice;
       - în ciuda invaziei neobisnuite a editurilor, cartea este tot mai putin citita, exceptînd literatura, sexofila, consacrata prin premii Nobel si nationale; în schimbul cartii, se prefera internetul, unde informatiile sunt aproximative sau chiar eronate, fiind postate de multe ori prin amatorism ; în spatiul numeric narcisismul, fabricarea online de autori, indistinctia, dizolvarea ideii de originalitate si proprietate intelectuala, fluctuenta, instabilitatea textelor constituie tot atîtia factori creatori de pseudointelectuali; - datorita consumului productiilor subculturale, care au confiscat cartea, arta si media, are loc nivelarea, pierderea individualitatii, a personalitatii, prin pervertirea omogena a „gustului”, a receptivitatii culturale. În acest timp intelectualul autentic a devenit cavalerul tristei figuri al idealitatilor, izolat, exclus social prin invazia arivistilor, a mediocritatii spontan coalizate.
       Louis Althuser conchide: condamnarea la moarte de catre istorie a intelectualului se datoreste faptului ca „nu este condamnat la adevar”. Carenta dimensiunii morale a actualei societati de consum se datoreste decaderii intelectualitatii. Lipsa acestei calauze - creatoare de directii, perspective, deschideri ideale - în viata de toate zilele si în viata sufleteasca - are drept rezultat scaderea capacitatii de perceptie si, de aici, a interesului publicului pentru valorile spirituale.

       Care sunt criteriile statutului de intelectual?

       În ciuda semnalarii insistente a apusului intelectualului, notiunea este aplicata, arogata în continuare, astfel încît se pune problema unei definitii: ce este un intelectual?

       O carte a ziaristului Paul Johnson, Intelectualii, (Humanitas, ed. III-a, 2006), ar fi trebuit, poate, sa ofere criteriile definirii intelectualului, avînd în vedere ca autorul se ocupa de creatori precum Rousseau, Shelley, Lord Byron, Marx, Ibsen, Tolstoi, Hemingway, Brecht, Russel, Sartre, iar într-un capitol final, la o serie de nume mai recente.
       Traim într-o epoca în care se poarta literatura de scandal, bucurându-se de privilegiul de a fi deosebit de comerciala, fiindca place cititorilor dornici sa vada mis à nu idolii, demitizate celebritatile. Asa procedeaza gazetareste Johnson în cartea sa. De altfel, el declara de la început ca scopul lucrarii este de a dezvalui ce se afla dincolo de opera scriitorilor de care se ocupa. Dupa ce mentioneaza succint meritele numelui abordat, urmeaza o lunga însiruie de pacate: pletora de sotii si amante, însotita de certuri, parasiri, copii ilegitimi ignorati sau repudiati, probleme sexuale, prietenii înselate, inconsecvente de ordin politic, josnicii de tot felul, inclusiv în probleme banesti. Minciunea, falsitatea, violenta sunt cautate si exploatate cu minutie. Nu rare ori autorul trage concluzii negative pîna la dezastruoase pe informatii discutabile sau chiar pe proprii supozitii.
       Eminescu demasca procedeul: „Ei vor lauda desigur biografia subtire/ Care s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost un lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt si dînsii”… Întrebarea este cui prodest si care sunt partile discutabile ale unui asemenea demers?
       Înainte de toate, autorul nu da o definitie a intelectualului, ca si cum ea este înteleasa de la sine. Din carte, pare ca, pentru Johnson, doua ar fi criteriile: influenta socioculturala decisiva si volitionalitatea dusa pâna la violenta. În al doilea rând, se stie ca rare ori exista coincidenta etica între opera si viata unui creator. Este usor de prezentat la modul catastrofal defectele inerente firii omenesti. Or, ceea ce intereseaza este aportul pozitiv, „lumina” pe care acel autor a adus-o, cum scrie Eminescu în Scrisoarea I:

Iar deasupra tuturora va vorbi un mititel,
Nu slavindu-te pe tine, lustruindu-se pe el.
Neputând sa te ajunga, crezi ca vrea sa te admire ?
…Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege.
…Dar afara de aceasta vor cata vietii tale
Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale.
…Nu lumina
Ce în lume ai varsat-o, ci pacatele si vina,
Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt,
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

       Daca exista uneori discrepanta între altitudinea unei opere si calitatea vietii de rând a autorului, trebuie de amintit ca marile creatii sunt dicteuri, autorul este un medium, un mijlocitor. În rest, nu rare ori el îsi petrece viata zilnica la fel ca omul obisnuit. Mai mult, uneori orgoliul pe care i-l confera opera poate sa-i induca ideea unicitatii sale si de aici îsi ia libertatea de a neglija controlul moral. Asa s-a întîmplat cu Oscar Wilde, un asemenea comportament a fost pus pe seama lui Lord Byron, iar despre François. Villon se spune ca era un scandalagiu notoriu. Dar aici trebuie facuta observatia ca asemenea exemple nu justifica similare comportamente în ideea ca – prin analogie - ele asigura un gir valoric unei opere mediocre.

       Notiunea de intelectual este axiologica. Adevaratul intelectual este un umanist, un promotor al spiritualitatii. Manifestînd demnitate si elevatie, el este dotat cu un puternic simt etic, în sensul raspunderii fata de existenta, care însemneaza promovarea vietii - începînd cu natura, continuînd cu societatea, cu sistemul de valori culturale universale si sfîrsind cu propria sa personalitate. Posesor al unei cuprinzatoare culturi selective, el are larga deschidere asupra întelegerii vietii, poseda un înalt simt al semnificatiilor inerente lumii si creatiilor omului. În acelasi timp intelectualul este un creator de noi valori - introduce noi semnificatii în circuitul axiologic al culturii.
       Intelectualul este omul interior, preocupat cu a fi, în raport cu omul exterior, preocupat cu a avea, insul de consum material, gol de el însusi, în conflict rapace cu ceilalti si cu natura în scopul dominarii si acumularii.
       Marii intelectuali poseda acea responsabilitate cosmica particulara, constând în convingerea ca – data fiind întrepatrunderea universala - energiile dezvoltate de ideatia si înfaptuirile lor benefice se fructifica în viata lumii.
       Homo intellectualis este un model si un ghid spiritual. Aceasta este implicatia lui sociala - si nu neaparat servitutea politica. Tot ce el creeaza pozitiv - profesional sau/si cultural - constituie un aport comunitar inapreciabil mai valoros decît cel al unui politician, în sensul modelarii spirituale a sensibilitatii si a gîndirii celor din jur. Este bucuria comunicarii frumosului, a sublimului, despre care vorbeste Kant în definirea intelectualului ca om superior.
       Cînd se va iesi din agonie, cînd va lua sfîrsit criza intelectualitatii, criza spiritualitatii, se întreaba constiintele îngrijorate de „apusul de zeitate si-asfintirea de idei”, semnalate de Eminescu în Memento mori? Poate ca atunci cînd societatea va iesi din cercul vicios autorepetabil – „frenezie si dezgust, dezgust si frenezie”, de care vorbea profetic autorul Glossei, referindu-se la ”schimbarile perpetui din sufletul modern”.
       Intelectul nu este un automatism ca instinctul, afirma Ortega y Gasset, ci este o entelechie, o stare superioara in nuce, pe care trebuie sa o transformam în identitatea cea mai nobila a omului. Or catalizarea acestei transformari revine prin excelenta învatamîntului universitar.
       Astfel, decisiv pentru renasterea intelectualului este înainte de toate acest for suprem al inteligentei. Cînd Universitatea se va schima în ea însasi, va avea loc reinstituirea universalului moral, a universalului umanist.

* Prof. univ. UMF Iasi, Romania

*** *** ***

Home