Noica şi Eminescu

George POPA*

Pe Eminescu nu-l putem măsura prin cuvânt, ci cu mirare. 
N. Iorga 

GEORGE POPA        Constantin Noica a fost printre ultimele mari conştiinţe ale valorilor spirituale româneşti fundamentale, şi anume, a expresivităţii ontologice a graiului nostru şi a altitudinii filozofice a creaţiei eminesciene.
       Întâlnirea dintre Noica şi Eminescu aparţine acelei sfere transtemporale unde are loc afinitatea electivă dintre două spirite de excepţie: un gânditor profund şi geniul unic reprezentat de acel „miracol românesc”, „omul deplin al culturii noastre”, cum l-a definit Noica pe Eminescu. Se poate compara această afinitate cu cea dintre Heidegger şi Hölderlin. Despre autorul Imnurilor, poetul spiritualităţii absolute, Heidegger scria că germanii nu sunt încă pregătiţi să-l înţeleagă. Analog, Noica afirmă: „încă nu-l cunoaştem în întregime” pe Eminescu.
       Dintre gînditorii români, filozoful de la Păltiniş s-a aplecat cu cea mai ferventă pasiune intelectuală asupra operei eminesciene. Care vor fi fost temeiurile acelei iluminate apropieri ?
       Înainte de toate, Noica era ceea ce Heidegger numeşte „un gânditor-poet” - dichtender Denker –, iar Eminescu, un poet-gânditor - denkender Dichter, adică doi creatori care întrunesc la modul ideal emoţia sensibilităţii cu emoţia minţii. Astfel, fiind filozof-poet, scrisul lui Noica despre Eminescu are loc sub semnul unui entuziasm nesecătuit, şi contagios pentru spiritele superioare corezonante; el vorbeşte despre opera poetului cu acea „inimă a intelectului” din viziunea lui Eckhart.
       Noica îl consideră pe Eminescu un uomo universale, o conştiinţă de cultură deschisă „către tot”: „Nu există poet care să nu fie şi un mare om de cultură”, scrie ilustrul filozof. Preocupările şi însemnările cele mai felurite sunt identificate şi sunt comentate de Noica în cele 44 de caiete eminesciene: filozofia, ştiinţele, artele viaţa naturii, viaţa socială şi propria viaţă de fiecare zi.
       Eminescu a văzut lumea şi a scris în perspectivă cosmică şi în răspundere faţă de eternitate, astfel că, asemenea lui Hölderlin, el a sacralizat elementele naturii şi ale vieţii, ridicând una din cele mai vaste catapetesme într-un templu al sublimului. Reunind filozofia indiană şi platoniciană, gândirea lui Kant şi Schopenhauer, Eminescu a făcut o sinteză a înaltei gândiri universale. Aşa se face că Noica afirmă : „Eminescu putea sa devină cel mai mare filozof al ţării noastre, dacă nu se întâmpla să fie cel mai mare poet al său”.
       O altă motivaţie a apropierii de Eminescu a lui Noica a fost particularul său sentiment al rostirii româneşti şi al înţelesului românesc al fiinţei.
       Fascinat de caietele lui Eminescu, - „cea mai vastă sinteză făcută de vreun suflet românesc”, la insistenţa îndîrjită a lui Noica, repetată pe ani de zile şi la diverse instituţii de cultură, ele au fost în fine oferite publicului. Noica s-a aplecat ca nimeni altul asupra acestor caiete, cu pietate, cum spune singur, descoperind în paginile lor pe geniul universal care a fost Eminescu. Alături de poeziile postume, dintre care unele sunt superioare unor antume, - în acel univers „miraculos”, în acest „haos de neînlocuit”, care sunt cele 10.000 de pagini ale caietelor, Noica a căutat cu migală şi a relevat fragmente răzleţe de mare adâncime şi frumuseţe poetică, „foarte multe gânduri sclipitoare, unele din ele încifrate cu cifrul lui, dar îţi şi vorbesc”. Vrăjit de asemenea texte eminesciene, Noica te vrăjeşte la rândul său prin revelaţiile şi comentariile sale. Ne vom opri la câteva dintre ele.
       Astfel, o interesantă definiţie este dată de Eminescu filozofului: „Reprezentaţia este un fuior, din care toarcem firul timpului, văzând numai astfel ce conţine. Din nefericire, atât torsul cât şi fuiorul ţin întruna, Cine poate privi fuiorul abstrăgând de la tors, are predispoziţie filozofică”. Este deci filozof cel care se detaşează de curgerea timpului evanescent cheltuit de torsul fuiorului, şi priveşte acest fenomen nu în timpul real, ci în timpul transcendental - ca tipar al intuiţiei apriorice în sens kantian. Or, scrie Noica, aceasta este „beatitudinea filozofului”. Te situezi în afara vremuirii ca să-i vezi curgerea ruinătoare.
       Este amintită ideea eminesciană conform căreia „Pământul este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte, în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decât pe pământ un geniu”. Iar Noica scrie: „Astăzi înţelegem bine vorba asta. Căci am văzut ce e pustiul cosmic”.
       Undeva, poetul notează: „Eu e Dumnezeu”, viziune geamănă panteismului spinozian, Eminescu având, ca şi Hölderlin, Goethe sau Nietzsche, religiozitate fără religie; asemenea acestora, el nu a fost aservit vreunui sistem dogmatic şi unor formule de practicism ritualic.
       Versul izolat „Ca o spaimă împietrită, ca un vers încremenit”, este amintit în diverse articole, de Noica. Acesta vede în prima jumătate a stihului definiţia existenţialismului sartrian, iar în al doua jumătate, contraponderea angoasei, depăşirea deznădejdii, a absurdului prin visul absolut. „Braţ molatec ca gândirea unui împărat poet”. Cu acest vers, consideră Noica, „începe cultura română modernă”.
       Comentând versul aforistic din Epigonii „În orice om o lume îşi face încercarea”, Noica afirmă: „dacă un lucru nu se revarsă dincolo de el, nu îşi merită numele” ; altfel spus, dacă un om nu intră în comunicare faptică, creatoare cu cei din jur, cu natura, nu merită numele de om.
       Noica relevă noţiunea de nelume din Arhaeus. El consideră că este vorba de o entitate care nu se aseamănă cu nimic omenesc sau ceresc - este spiritul pur. Acest concept - care însemnează o structură ce nu conţine nimic din ce numim lume - corelat cu afirmaţia eminesciană „O, de-am fi pe când nici fiinţă nu era nici nefiinţă”, deschide viziunea pe care o avea poetul despre libertatea metafizică radicală. După încercarea de refundamentare axiologică a lumii prin poetizare, sacralizare şi ridicare la sublim, după satisfacţii trecătoare pe anumite trepte, epuizând diversele nivele ontice intraumane şi nemulţumit în năzuinţa de eliberare din conjuraţia finitudinilor, dintr-„o lume în care nu vede Lumea căutată”, şi o „viaţă căreia îi lipseşte viaţa”, poetul - intelectul său “eroic” - se aruncă în neînceputul absolut, în Marele Deschis. “Metafizic, scrie Giordano Bruno, intelectul ajunge la centrul infinit, care nu este formă, şi nu este format.” Este disponibilitatea pură concepută şi de Eminescu.
       Analizând modulările fiinţei în graiul nostru şi plecând de la prepoziţia întru, Noica ajunge la concluzia că românul are o gândire originală asupra fiinţei, limba noastră, cu modulaţiile ei, fiind organul fiinţării înţeleasă în deschidere vibrantă, dinamică. Sentimentul românesc al fiinţei are o nuanţă particulară, şi anume, este cel al devenirii întru fiinţă; fiinţa nu este ceva încremenit, fixat odată pentru totdeauna, ci se află în mişcare neîncetată, vie. În acest sens, Noica dă exemplu basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi Luceafărul. În ţara cu tinereţe veşnică, fiul de împărat ne mai îmbătrânind şi fiind fără de moarte, era lipsit de devenire, prin urmare o fiinţă fără fiinţare, ceea ce contravine sentimentului românesc al fiinţei. Iar în poemul eminescian, pământeana Cătălina refuză să-şi oprească devenirea sub formă eonică nemuritoare şi rece.
       O observaţie subtilă a gânditorului constă în ideea că marea poezie este cea în care apare tristeţea că devenirea întru fiinţă nu are loc în lume, astfel că totul este prada timpului devorator ; creaţiile lui Petrarca, Shakespeare, Leopardi, precum şi lirica lui Eminescu („Viaţa este o glumă deşartă şi tristă”, scrie, între altele, acesta) sunt semnificative în acest sens.
       Dar observaţia cea mai fină a lui Noica este următoarea. Viziunea românului despre fiinţă, diversele manifestări ale fiinţei exprimate de graiul românesc, se află condensate, scrie filozoful, în arheii eminescieni, „nişte duhuri bune care exprimă felul cum se ridică pură fiinţa, lumea din negurile ei.” Spre deosebire de Călinescu, în vederile căruia arheii corespund arhetipurilor platoniciene din transcendent, Noica relevă faptul că arheul, concept formulat de Eminescu în Arhaeus, constituie principiul intim intramundan nepieritor, quiditatea din fiecare lucru şi fiinţă, din orice formă de manifestare a realului, principiu care este potenţial şi se manifestă atunci când apare o eroare existenţială în raport cu această esenţialitate, cînd este „jignit” acest adevăr propriu. Noica afirmă că arheii constituie mitul lui Eminescu - un „dar filozofic sau poetic”, pe care l-a făcut culturii noastre. Filozoful merge până la aserţiunea: „de câte ori suntem în adecvaţie cu Eminescu atunci suntem”. Pico della Mirandola scria că omul este „unica fiinţă la care existenţa precede esenţa”. Astfel, arheii ar fi identitatea neschimbătoare prin care fiinţa noastră ajunge la propria sa esenţă.
       Se ştie că, alături de poezia populară, dorul reprezintă una din marile constante ale liricii eminesciene, cele două lumi fiind astfel indisolubil reunite. Or, plecând de la importanţa dorului, cuvânt cu înţeles intraductibil şi simţire particular românească, Noica propune „o filozofie a dorului” drept una proprie culturii noastre. Dorul constituie o originară şi originală arheitate. Şi totodată, exprimă devenirea fiinţei tale întru celălalt.
       Revelatoare este ideea lui Noica privind momentul prim al unei culturi, şi anume, acest moment are loc „în ceasul unic, când limba nu este deplin formată şi spiritul culturii nu este încă definit”. Aşa a avut loc cu Homer, Dante, Shakespeare, Cervantes, iar la noi cu Eminescu.
       Rezultă că nu vom avea un al doilea Eminescu, el devenind arheul graiului şi culturii noastre.
       Gânditorul de la Păltiniş conchide: „Nu de judecat critic de către noi, este acum Eminescu, ci de asimilat ca o conştiinţă de cultură, devenind astfel conştiinţa noastră mai bună, sau poate mustrarea de conştiinţă a oricărui intelectual, care-i vede necuprinsul”.
       „Din caietele lui Eminescu - laboratorul unui mare creator, pot naşte oameni şi creatori”, afirmă Noica. Arheul reprezentat de aceste manuscrise, ar putea modela conştiinţele româneşti. Pot naşte oameni deoarece calitatea fundamentală a operei eminesciene este etica, o etică a nobleţei şi a sacralităţii. Şi generează creatori prin forţa fertilizantă a ideilor sale poetice polarizând către sublimitate. Căci, scrie Noica – „o singură universalitate în adânc îi este dată omului : deschiderea, pietatea faţă de tot”.
       În unul din aforismele din Jurnalul de idei, Noica scrie: „O naţiune se poate educa printr-un om – Eminescu – şi chiar printr-un singur cuvânt – întru”. Reunind cele două idei - în acest timp al confuziei şi al cataclismelor valorice - ne putem reeduca întru Eminescu, întru unicitatea universului său spiritual.
       A citi un mare poet există mai multe grade de percepţie, diverse nivele de adâncime. Cel mai la suprafaţă rămâne un critic care face disecţii şi emite verdicte cu aerul justiţiar atoate priceput.
       Pentru a înţelege pe Eminescu sau Hölderlin trebuie fină sensibilitate poetică unită indisolubil cu deschidere filozofică. Aşa au făcut cu Eminescu, între mulţi alţii, Nicolae Iorga, Dumitru Caracostea, Rosa del Conte, Constantin Noica, Svetlana Paleologu-Matta. Aceştia s-au apropiat de Eminescu nu cu bisturiul, ci cu „simţul intelectului”, de care vorbeşte Grigore Palamas, cu „simţul spiritului”, din concepţia lui Origen, care pătrunde dincolo de raţiune.
       Scrierile lui Noica despre Eminescu constituie o lecţie de viziune şi vorbire despre o mare creaţie. Iar afirmaţia sa culminativă este aceasta: „Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului.” Dar unii dintre contemporanii ceasului întunecat de astăzi au pierdut cheia. Dacă au avut-o vreodată.

* Prof. univ. UMF Iasi, Romania

*** *** ***

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate