Marea Unire, 1 Decembrie 1918

-Sandu Bălţescu-

       An de an sărbătorim cu emoţie în suflet evenimentul de cardinală însemnătate istorică, Marea Unire, împlinirea visului tuturor Românilor.
       Lovit de vitregiile istoriei, aşezat la răspântie de drumuri, la graniţi de imperii, poporul român - având in frunte politicieni şi conducători animaţi de dragostea de ţară -, încercat în luptele de secole pentru dreptate şi libertate, a reuşit la 1 Decembrie 1918 în Adunarea Naţională de la Alba-Iulia, care a reunit peste 1228 delegaţi aleşi şi peste 100.000 sositi din toate colţurile Transilvaniei, - prin glasul lui Vasile Goldiş in numele delegaţilor - să declare unirea “acelor români şi a tuturor teritorilor locuite de dânşi”.
       Se cuvine acum după ani de prigoană proletcultistă, când încă ţara se zbate în marasmul postcomunist să evocăm pe scurt, dar într-o viziune nouă acele timpuri ale faptelor mari şi ale eroismului naţional.
       Domnia este o creaţie românească în sistemul politic al unui popor. Biserica şi Domnia au fost cele două instituţii care au reprezentat sistemul politic din secolele al XIV-lea - al XIX-lea. Voievozii români sunt încoronaţi respectând două principii: "electiv şi ereditar". Dintre ei amintim pe Dimitrie Cantemir şi Mihai Viteazul care au obţinut recunoaşterea domniei ereditare prin tratate internaţionale. Acest lucru nu trebuie înteles ca un pas spre autoritarism ci ca un mijloc în menţinerea autonomiei, dovedit de faptul că Rusia şi mai ales Imperiul Otoman nu acceptau aceste principii, care îi impiedicau de la implicarea în treburile interne şi mai ales în desemnarea domnitorilor.
       Unirea Principatelor Române din 24 Ianuarie 1859 a constituit primul pas în procesul de formare a statului roman. Menţionam că acest act istoric, era perceput cu restrictii de factorii externi: Poarta recunoscuse unirea politico-adminastrativă numai pe timp cât trăieşte domnitorul, iar reprezentanţii celor şapte Mari Puterii în “Convenţia de la Paris, privind Principatele Unite Moldova şi Valahia” prevedeau câte un domn în fiecare ţară.
       În aceste condiţii au apărut in Divanurile ad-hoc propunerile, cunoscute în istorie ca “dorinţe” şi anume: unirea principatelor într-un singur stat cu numele de România, condus de un “principe străin, cu drept de moştenire la tron, ales dintr-o dinastie europeană”. Însuşi Alexandru Ioan Cuza, atât în Cameră, cât şi într-o corespondenţă catre împăratul Napoleon al III-lea, declară că “singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se zbâtea era acordarea unui principe străin ereditar”.
       Detronarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, nu este bine primită de puterile garante, Rusia, Austria şi Imperiul Otoman. Ultimul chiar cere revocarea Protocolului de alegere a lui Alexandru I Cuza.
       Cele şapte puteri convoacă “Conferinţa de la Paris” la 10 Martie 1866 la care participa Ion Bălăceanu titularul agenţiei diplomatice române şi I C Brătianu trimis special al guvernului. După o lună de dezbateri se comunică numele candidatului la tronul României şi anume principele german Carol de Hohenzollern.
       În acest timp la conducere era Locotenenţa domnească, care pe cai legistlative a emis “Legea pentru tocmeli de lucrări agricole şi pentru executarea lor” şi a înfiinţat cel mai înalt for cultural ştiintific al statului national “Societatea Literară Română”. Un grup format din munteni, moldoveni, ardeleni, bucovineni, macedoneni şi basarabeni pun bazele gramaticii, ortografiei şi a Dicţionarului Limbii Române.
        Acţiunea cea mai importantă a fost organizarea plebiscitului unde cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin “da” sau “nu” în legătură cu alegerea lui Carol. Plebiscitul se desfăşoară între 14 şi 20 Aprilie 1866. Rezultatul a fost un succes: 685.965 pentru, 224 contra şi 124.837 abţinerii.
       Carol I este ales domnitor la vârsta de 27 de ani. Soseşte în capitală pe 10 Mai 1866. În 1881 devine rege şi România - Regat.
       În faţa alianţelor străine, Antanta (Tripla Întelegere) formată din Franţa, Anglia şi Rusia, Puterile centrale reprezentate de Austro-Ungaria şi Germania, - Bulgaria fiind de partea lor -, precum şi in Sud-Estul Europei, România s-a afirmat ca un factor de stabilitate economică şi politică.
       În 28 Iunie 1914 a avut loc atentatul de la Saraievo, victima fiind moştenitorul tronului austro-ungar Francisc Ferdinand şi soţia sa. Austro-Ungaria a declarat război Serbiei.
       Între 1914 si 1916 ţara noastră a fost neutră faţă de conflictul general. Carol I moare la 27 Septembrie 1914. Este înmormântat la Curtea de Arges. Unica fiica Maria, a murit la trei ani şi jumătate. Neavând mostenitor direct aduce ca succesor pe nepotul său principele Ferdinand căsătorit cu principesa Maria.
       După lungi discuţii şi presiuni din partea Antantei, România semnează Convenţia politică şi militară cu ea, la 4 August 1916. S-a recunoscut aspiraţia legitimă a României pentru unirea cu Transilvania şi Bucovina. În 14 August s-a întrunit Consiliul de Coroană sub presedenţia regelui Ferdinand unde s-a hotărît intrarea ţării în război alături de Antanta. Ţelul era reîntregirea naţională a României.
       În aceeaşi seară, ministrul Edgar Mavrocordat a înmânat la Viena nota de război a României. În noaptea de 14 spre 15 August 1916 armata româna a trecut Carpaţii în Transilvania, unde a cucerit Braşovul, Topliţa şi zona secuiască. Soldaţii români au fost întâmpinaţi cu mare bucurie de populaţie, care aştepta eliberarea de sub ocupaţia străină. Antanta însă nu a respectat toate prevederile din Convenţia militară, astfel că România a rămas descoperită în partea de sud. Trupele germano-bulgaro-otomane au forţat Dunarea şi au provocat românilor infrangerea de la Turtucaia (1 Septembrie 1916), care a trebuit evacuată. Armata rusă nu a sprijinit frontul din Dobrogea şi românii s-au retras cu mari pierderi. În acelaşi timp trupele Puterilor Centrale au invadat Muntenia prin Banat şi trecători (rezistenţa de pe Jiu a Ecaterinei Teodoroiu), pe de o parte şi trecând Dunarea pe la Zimnicea, pe de alta parte. În bătălia de la Argeş-Neajlov se pierde Bucureştiul (23 Noiembrie 1916). Guvernul, oficialităţile, armata şi unii locuitori se retrag în Moldova. Capitala a fost considerată Iaşul. (Guvernul român a acceptat să depună in Rusia tezaurul naţional)
       Apărarea Moldovei a devenit ca un crez (Mărăşti, Mărăseşti, Oituz). Deşi victorioasă pe front, lovitura bolsevică de la Petrograd 25 Octombrie 1917 a modificat complect atitudinea Rusiei şi România a rămas singură, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii Guvernul Marghiloman a acceptat Pacea de la Bucuresti. Deşi ratificată de Parlamentul de la Iaşi, ea nu a fost promulgată de regele Ferdinand. Arătând că aceasta pace a fost doar o acţiune de moment, s-a proclamat mobilizare generală reîncepând războiul.
       La 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918 Bucureştiul eliberat a primit pe suverani şi autorităţi.
       În paralel cu aceste momente de mare de sacrificiu, fertfa fiind vieţiile ostaşilor români, în Basarabia, Bucovina şi Transilvania se precipitau evenimentele care au dus la Marea Unire.
       La Chişinău în 25 Septembrie 1917 s-a constituit organul reprezentativ numit Sfatul Ţării, for coordonator fiind Consiliul Directorilor, preşedinte Ioan Inculeţ. Sfatul Ţării cuprindea: 103 moldoveni, 13 ucrainieni, 7 rusi, 6 evrei, 5 găgăuţi, 2 nemţi, 1polonez şi 1 armean. Total 138 membri. La 27 Martie 1918 au votat (86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi) unirea cu ţara. Ziarul “Tribuna” din 30 Martie publica: Motiunea Unirii, Tedeum-ul, şi telegrama transmisă regelui Ferdinand, anunţând unirea Basarabiei cu ţara Mamă.
       La data de 15 Noiembrie 1918 în Congresul General al Bucovinei care era forul reprezentativ, la propunerea lui Iancu Flondor s-a votat cu majoritate zdrobitoare, “unirea necondiţionată, pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare cu regatul Romaniei”. Ziarul “Glasul Bucovinei”, organ de propagandă al unirii românilor de pretutindeni publică în 29 Noiembrie articolul “Cea mai mare sărbătoare a Bucovinei”.
       În Transilvania profitând de condiţiile dezmembrării puterii imperiale, cercurile politice româneşti au început un puternic proces revoluţionar. Ultima încercare a împăratului Carol I (a nu se confunda cu fostul rege al României) de a federaliza fostul imperiu Austro-Ungar a eşuat. Drept răspuns, deputatul român Alexandru Vaida-Voievod a citit în parlamentul maghiar "Declaraţia de independenţă a populaţiei româneşti din Transilvania". Treptat puterea locală a fost preluată de Consiliile româneşti numite "Sfaturi". La 30 Octombrie 1918 s-a constituit "Consiliul Naţional Român Central" (C.N.R.) din care au făcut parte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social Democrat La 9 Noiembrie C.N.R. a anunţat Guvernul de la Budapesta ca a preluat puterea deplină în Transilvania. Tratativele dintre reprezentanţii Consiliului Naţional Român Central (C.N.R.) şi cei ai guvernului Tisza au eşuat.
       Într-o atmosferă de mare entuziasm s-a desfăşurat în data de 18 Noiembrie/1 Decembrie "Marea Adunare de la Alba-Iulia", unde s-au supus aprobării populare documentele unităţii naţionale. A doua zi s-au ales organele provizorii ale puterii de stat şi anume "Marele Stat Naţional" cu rol de for legislativ, condus de Gheorghe Pop de Baseşti şi "Consiliul Dirigent" prezidat de Iuliu Maniu, compus din 15 membri. O delegatie a sosit la Bucuresti să predea regelui Ferdinand actul "Marii Unirii". Ediţia specială a ziarului “Alba-Iulia” din 3 Decembrie publică "Moţiunea Unirii".
       Dacă aceste pagini de istorie vie, desprinse din trecutul cu care ne mândrim, vor fi de unii îngropate, sau de alţii folosite drept eşafod în interese propagandistice, politice, personale sau electorale, ele vor răscoli amintiri, vor nelinişti mausoleumurile, locurile de veci, sau mormintele fără cruce, a vrednicilor de pomenire, eroi ai neamului românesc căzuţi la datorie pentru ţară.

Pentru arhiva "CRONICA CELUI DE PE URMA" apasati aici.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate