HOME
Piata Universitatii - zona libera de neocomunism

Piata Universitatii si "abatajele groazei"

-Sandu Baltescu-

       Primavara anului 1990 incerca sa vindece ranile unei jumatate de secol in care generatii aflate la varste diferite traisera cosmarul unei ideologii care contaminase societatea, imbolnavind-o cronic. Sperantele se impleteau cu dezamagirile, seninnul cu innourarile cenusii, bucuria cu tristetea, salutul reverentios cu intoarcerea spatelui, felicitarea cu injuratura.
       S-a nascut atunci in mijlocul capitalei, la KM 0, o zona libera de comunism unde se credea ca maximul sacrificiu va transforma Romania intr-o tara, daca nu minunata, macar decenta. Mica ca dimensiune dar plina de semnificatie ea a fost pentru cei adunati acolo o oaza de libertate, o sansa de rupe lagatura cu trecutul comunist, un simbol.
Km0 - zona libera de neocomunism        Balconul Universitatii era ca o fereastra spre viitor, de la care se vorbea in numele celor ale caror piepturi au fost ciuruite cu cateva luni in urma de gloantele ucigasilor.
       Veneam cu regularitate de la o distanta de 60 km pentru a participa la minunatele seri, ce aveau maretia unui forum national. Mergeam nerabdator, si cu teama in suflet ca cineva va distruge acest vis implinit. In fiecare seara la despartire luam cu noi cantecele, imbratisarile si adormeam cu ele in gand.

“Mai bine golan,
Decat activist,
Mai bine mort,
Decat comunist“
       Povesteam celor de la serviciu; o parte se bucurau, unii nu credeau iar alti ne suspectau si chiar ne amenintau.
       La inceputul lunii Iunie eram la o specializare in programare la CEPECA aflata in Soseaua Odailor in partea de nord a capitalei.
       Am regasit Piata Unversitatii intr-o stare de declin, majoritatea gruparilor si asociatiilor de centru-dreapta se retrasesera, doar radicalii continuau sa fie prezenti. Rezultatele alegerilor din 20 Mai au fost o surpriza neasteptata, dand prima mare lovitura fragedei democratii. M-am plimbat prin ea in toate directiile cu sentimentul ca ceva se ofileste si moare lent, dar o clipa nu am crezut ca va fi distrusa, chiar in urmatoarea noapte.
       In zorii zilei de 13 Iunie sute de politisti, au luat prin surprindere pe cei aproximativi 50 de demonstranti si grevisti ai foamei. O parte din ei au fost torturati si batuti fara mila. Zvonul a cuprins repede capitala.
       La sfarsitul seminarului din acea zi am luat autobuzul spre centru. Am regasit Piata Universitatii plina de demonstranti, dar corturile nu mai erau si o atmosfera de suspiciune si teama stapanea totul. Am simtit ca in jurul meu nu mai sunt cei de altadata, nu mai ma consideram liber. Curiosii de pe margine pareau foarte interesati de ce se intampla; unii erau inalti, bine hraniti si aratau odihniti.
       In jurul orei 4 dupa amiaza bande de tineri “cu infatisare suspecta” au dat foc masinilor si camioanelor politiei, care inconjurau piata. Parea ca o repetitie a unui film, ca un scenariu, nu avea nimic din realitatea situatiei. Nu a fost macar un politist sa-i intrebe ce fac. Oricat ai fi fost de naiv si fara pregatire “ideologica” intelegeai ca ce se intampla nu are legatura cu fenomenul Piata Universitatii.
       Cu doua are mai tarziu Ministerul de Interne, Politia Capitalei si cladirea SRI-ului au fost devastate si incendiate. Cladirea televiziunii, punct strategic, a fost atacata iar emisiunea intrerupta.
       M-am intors la camin. Sala bibliotecii era plina de cursanti care priveau la televizor. Ion Iliescu si-a facut aparitia la televiziune apeland la ajutor din partea populatiei sa desjoace “o tentativa a extremistilor fascisti, de a rasturna regimul prin acte violente.”
       In jurul orei 20:00 se semnaleaza primul mort, impuscat la Ministerul de Interne. Gelu Voican Voiculescu si-a ras barba, ca un simbol al caderii mastilor. Ziua de 13 Iunie se incheie cu 263 arestari. Doi din ei mor la scurt timp datorita torturilor de la anchete. In secret la Petrosani minerii se pregateau de plecare spre Bucuresti.
       Noaptea de 13 spre 14 Iunie mi s-a parut lunga cat o vesnicie. Nu am putut dormi. Am iesit pe terasa, cu patura pe mine. M-am asezat pe un scaun si privirea mi-a ramas atintita spre oras, de unde venea un geamat innecat ca o sugrumare. Am atipit, nu stiu cat, dar cand am deschis ochii la orizont cerul se frangea facand loc soarelui ca un glob incandescent. M-am simtit vinovat ca nu am ramas treaz.

Miron Cosma si minerii

       La ora 10 dimineata treceam pe langa primul grup de mineri stransi langa Institutul de Arhitectura. Surprins, m-am oprit in loc privind la ei. Din grup s-a desprins un ortac bine facut, cu un baston din cauciuc. Ii mai retin doar fata. Nu era nici arsa de soare, nici imbacsita de praf, doar mazgalita cu carbune. Deghizare nereusita. Cuprins de teama m-am intors, parasind usor locul. Pe langa zidul Universitatii o tanara era tarata de doi mineri. Am grabit pasul spre bulevardul Nicolae Balcescu, indreptandu-ma spre sediul PNL-ului. Atmosfera apocaliptica: marsul si defilarea politiei miniere cu maciuci si ghioage agitate victorios, aclamate de pe margine de femei isterice, batrani nevinovati si comunisti nostalgici. Bandele de lampasi au atacat redactiile ziarelor de opozitie, au devastat locuintele celor ce frecventau Piata Universitatii, a violat casa lui Ion Ratiu, Stelian Tanase. Minerii erau infiltrati de persoane care ii dirijau la adresele celor din opozitie, actionand rapid si cu sange rece. S-au facut multe arestari, au fost peste 800 de raniti, 6 morti, din care 3 impuscati. Vandalizmul bandelor de mineri a ingrozit capitala. Cetateni nevinovati incarcerati la Magurele, erau batuti dupa program, chiar si in drum spre toalete erau tinuti in pumni.
Minerul si bata        M-am oprit cu groaza in fata sediului PNL, era complect devastat si culmea nerusinarii, doi mineri pazeau intrarea. Un cetatean a insistat sa se apropie mai mult si doi mineri l-au luat pe sus inghesuind-l intr-o masina.
       M-am intors spre camin pe acelasi drum. De la un grup de tineri am auzit ca Universitatea a fost supusa invaziei mineresti de doua ori. Lumea parea dezorientata si infricosata, nu se comenta prea mult.
       Urmatoarea zi, 15 iunie a fost ziua haosului. Pe strazi minerii se deplasau dupa bunul lor plac. Un grup de cinci minieri au iesit dintr-un gang de langa cinema Patria, trantind o batranica, care cu greu si-a revenit. In aresturile de la Magurele, Baneasa, Ministerul de Interne, Politia Capitalei, sutele de protestatari dadeau primele declaratii sub imperiul fricii si suportau batai in stil medieval. La ora 17 cateva sute de mineri, condusi de doi civili au facut ultimul retus de vandalism, la Universitate. Cladirea rasuna de loviturile topoarelor care faramau usile, ferestrele si rafturile. Cadre didactice au fost lovite, printre care un prorector, casierul, o ingrijitoare si o portareasa au fost batuti fara mila.

Miron Cosma si Ion Iliescu

       "Dragi mineri, ma adresez dumneavoastra de asta data multumindu-va pentru raspunsul de solidaritate muncitoreasca pe care si acum l-ati dat la chemarea noastra"
       Ziua de 16 a fost ziua bilantului si intrebarilor. Bilantul era: 6 morti declarati, un numar de disparuti care-si duc somnul de veci la cimitirul Straulesti II, peste 900 raniti din care 507 prezentati la unitati sanitare, din ei 293 loviti la cap si gat, peste 1500 arestari.
       Intrebarile erau: Cat vor mai sta minerii? si Cine le va spune sa plece? Spre seara Ion Iliescu le-a multumit din nou minerilor adunati in Pavilionul Expozitiei si Sala Polivalenta, invitandu-i sa se reintoarca acasa. Invazia lampasilor in capitala, carnavalul negru al groazei, victoria batei asupra creierului uman a constituit darul presedintelui Iliescu alegatorilor din 20 Martie 1990.
       Acum la implinirea a 15 ani de la evenimentele din 13-15 iunie, mineriada ne apare ca o manifestare sociala mostenita din perioada anterioara de subjugare comunista.
       Deviza, “Noi muncim nu gandim”, s-a regasit in caracterul anti-universitar si anti-studentesc al mineriadei care a urmarit timorarea si chiar decapitarea intelectualitatii, loviturile fizice si morale au fost in primul rand date la cap acolo unde se afla “gandirea libera de communism a golanilor”.
       Atunci, in cele cateva luni trecute de la uciderea cuplului Ceausescu, fardul democratiei, aplicat pe fata obosita a societatii romanesti, de catre cosmeticienii neocomunisti, nu a putut ascunde instaurarea unei puteri cu organigrama de clan, in care structurile securiste isi preluasera vechile pozitii. Mai mult acum ei puteau specula toate greselile, abuzurile facute de cei autoinstaurati si “emanati ai revolutiei”, controland societatea pe cai ascunse, ea devenind principalul lor “obiect al muncii”.
       Din randul lor au aparut “cei 300 bogati de peste noapte”, o coruptie care sugruma ca o caracatita societatea, dizidenti “vopsiti”, eroi revolutionari cu “certificat”, politicieni cu diplome la Stefan Gheorghiu, si restul “adevarata Romanie” care se zbate in mizerie pentru supravietuire, de la o zi la alta.

Pentru arhiva "CRONICA CELUI DE PE URMA" apasati aici.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate