Profesor George Popa - Doctor Honoris Causa

Profesor George Popa - Doctor Honoris Causa

Cuvântul Rectorului Universitati de Arte „George Enescu” din Iasi, prof.dr. Viorel Munteanu, la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa profesorului dr. George Popa.

       Domnule Profesor George Popa,

       Sunt bucuros si onorat ca, în calitatea mea de presedinte al Senatului Universitatii de Arte „George Enescu”, sa va pot saluta cu tot respectul ce vi se cuvine, cu admiratia si reverenta pe care o merita un nou membru al acestei prestigioase institutii care este Doctor Honoris Causa.
       În toate cele înfaptuite ati pus pasiune si munca fara ragaz, ati omagiat viata si starea poetica, ati fost mereu în misiune; ati înteles ca experienta personala trebuie sa se afle într-un acord natural cu universalitatea, pentru a sti ca existenta este marele prilej de evaluare corecta – deci si estetica – a realitatii înconjuratoare, a lumii si a propriului eu.
       Fascinat în chip constant de marii bolnavi ai gândului, ai sufletului, ai spiritului, ati tratat marile suferinte, cele fara de care nu exista nefericirea de care avem atâta nevoie…
       Ati înlocuit stetoscopul de masurat tensiunea arteriala si pulsul, si cu un alt instrument – ce tine de mister, de fabulos, – ati luat tensiunea cuvintelor, a culorilor si a formelor, ati pus diagnosticul exact singuratatii statuilor.
       Când ati aflat ca Rilke credea ca singuratatea operei de arta nu poate fi vindecata decât prin iubire, dumneavoastra erati deja iremediabil robit de opera eminesciana, facând din autorul ei o autentica Institutie, o universitate în care se învata temeinic nefericirea, un loc curat pentru curata ardere a firii, pentru înaltarea poeziei.
       Iubind arta ca pe cealalta parte a fiintei, asi trait simultan, bucuria si durerea creatiei ca pe doua momente ale vindecarii.
       Ati vindecat pe cei saraci de sanatate, pe cei saraci de gând si de frumos. Dumneavoastra însa ati ramas bolnav de frumos si de lumina… Pentru totdeauna.
       Va multumim pentru aceasta minunata lectie, adica viata Dvs., prin care întelegem ca „a fi însemneaza, de fapt, a crea”.

*** *** ***

Laudatio

Sustinuta de profesor dr. Constantin Popa cu ocazia accordarii de catre Universitatea de Arte “George Enescu” din Iasi, a titlului de Doctor Honoris Causa profesorului dr. George Popa.

       Domnule profesor, vrem sa va marturisim ca în ziua de 1 octombrie 2008, membrii Senatului Universitatii de Arte „George Enescu” din Iasi, au batut la usa vietii dumneavoastra, ni s-a deschis, am intrat, cu timiditate respect si admiratie, si primul eveniment în care v-am descoperit a fost acela petrecut în ziua de 6 iulie 1923, în satul Neicu – judetul Vrancea.
       Aici s-a petrecut întâlnirea dumneavoastra cu lumina, cu spatiul si cu timpul, aici ati început sa numarati clipele sa va uimiti în fata literelor si cifrelor: ati început sa cresteti - proces care a continuat sa se manifeste de-a lungul întregii dumneavoastra vieti: ca elev – seminarist – al Seminarului „Sfântul Gheorghe” din Roman, ca student al Facultatii de Medicina din Iasi, apoi ca medic în clinica si profesor în amfiteatru; nu ati facut decât sa adaugati mereu un plus la ceea ce va daduse Dumnezeu – inteligenta, perseverenta si seriozitate, spirit misionar, sensibilitate, pasiune, pasiune si iar pasiune pentru trupul si sufletul omului.
       În viata dumneavoastra am descoperit un mediu spiritual ca pe un loc ideal de întâlnire a gândului cu cuvântul, cu sunetul si culoarea, un loc în care straluceste pasiunea pentru întrebare si dorul pentru un posibil raspuns, un loc al sensibilitatii, al bucuriei de a gândi asupra-ti, pentru ca, astfel, sa descoperi lumea.
       Dumneavoastra ati descoperit lumea prin dubla relatie cu omul – ca medic si cercetator, si ca om de creatie literara si artistica, ca om fascinat de spatiul estetic adica de Frumos, care v-a daruit o sansa unica de evaluare si salvare a fiintei.
       Asa s-a facut ca, în timp ce în salonul de spital sau la catedra se cristalizau carti precum: „Bolile aparatului respirator”, „Citodiagnosticul în practica medicala”, „Vademecum de urgente medicale”, „Diagnosticul si tratamentul bolilor interne” sau „Actualitati în hematologie”, în camera cu carti de acasa, alter-egoul medicului George Popa, cel câstigat pentru totdeauna de gravitatea meditatiei, de limpezimea fulgerului ce însoteste revelatia, de bucuria si suferinta trairii în estetic, - ne oferea carti care aveau harul de a se îngriji de sufletul nostru.
       Aproape simultan cu tratatul ce se ocupa cu citodiagnosticul în practica medicala, aparea volumul „Lauda formei” – Editura Tineretului; „Constelatia Hyperion” – Editura Junimea; „Înaltarea mai sus de sine” – Editura Cugetarea; „Catrenele din valea vinului” – Editura Cugetarea; „Vitraliile Bunei Vestiri” – Editura Cugetarea.
       Fascinat de frumusetea artei si literaturii, convins ca omul îsi poate ameliora conditia funciara prin contactul cu functia modelatoare a Frumosului estetic, ati scris semnificatiile spatiului în pictura sau „Auguste Rodin”.
       Înconjurat de carti ati scris carti, devenind o permanenta gazda pentru marii oaspeti ai luminii – Shakespeare, Hölderlin, Tagore - împreuna toti trei întâlnindu-se în cartea „Trei fete ale sublimului” sau în „Metafora si cei trei oaspeti ai poemului”.
       În „Meditatii asupra liricii universale”, carte în care se largeste atât cercul invitatiilor, cât si spatiul ideatic, ni se transfera, în cea mai pura maniera platoniciana, dialoguri de o mare substantialitate literara, artistica sau filosofica. O carte în care se intersecteaza poeticul cu filosoficul, carte în care chiar dansul este cautat în substraturile lui metafizice, carte în care se îmbina liricul cu dramaticul si tragicul, ludicul cu gratia sublima. În sfârsit, carte în care ne întâlnim cu nume ce au ocupat demult lojele centrale ale istoriei, ale istoriei spiritualitatii. Paul Valery si Nietzsche, Goethe si Schopenhauer, Kant si Blaga, Voiculescu, Hafiz, Rembaud, Mallarmé, Herman Hesse, Baudelaire, Rilke... Si, mai ales Omar Khayyám si, înca mai ales, Eminescu.
       Rostind aceste nume nu facem decât sa recunoastem o selectie operata de un intelectual avizat, pe criterii si repere sugerate de genialitate.
       Caracteristicile, dimensiunile operei, unicitatea, densitatea ideatica, sensibilitatea cu care a fost investita acesti corifei ai spiritualitatii si creatiei artistice, capacitatea acestor opere de a emotiona, de a modifica si corecta natura umana, toate acestea s-au constituit în orizonturile principale ale vietii dumneavoastra, careia v-ati dedicat energiile, si timpul, si iubirea, si sensul existentei dumneavoastra.
       Ati surprins, cu o excelenta acuitate analitica fenomenologia creatiei poetice, hipostazele experientei poetice originare, eliberarea prin poetica dragostei, sau viata si iubirea – o mistica a tainei: ati surprins adevarul si frumosul – metafore reciproce – si tristetea metafizica transfigurata.
       Toate aceste linii de forta si de maxima reprezentare au dat amploare si profunzime operei dumneavoastra.
       Introspectia din perspectiva filosofica sau întelegerea existentei ca pe o manifestare într-un câmp estetic, îi ofera domnului George Popa modalitatea de a ne transmite febra revelatiei, asigurându-ne de virtutiile spirituale ale cuvântului, sunetului si culorii, ale artei si literaturii.
       Aceasta generoasa comunicare o regasim în „Catrenele din valea vinului”, în piesa de teatru „Imposibila aventura” sau în „Însemnarile unui oaspete a luminii”.
       Admiratia constanta pentru filosofia si cultura indiana, a facut sa va întoarceti mereu, asa cum o facuse Arthur Rimbaud, la aceasta fabuloasa sursa a meditatiei si întelepciunii la un lirism de o substantialitate fara egal.
       Rudyard Kipling îsi exprimase admiratia fata de India într-o fraza care avea sa fie reper al epocii si al societatii occidentale: „Daca ai auzit chemarea Orientului, nu vei mai auzi nimic altceva”.
       Dumneavoastra v-ati însusit acest reper si tocmai de asta v-ati facut din Omar Khayyám si Rabindranath Tagore partenerii preferati de meditatie si creatie poetica.
       Luminând mai mult chipul dumneavoastra estetic descoperim si alte momente de creatie: Omar Khayyám - „Rubaiate”; Rabindranath Tagore – „Antologie lirica”, „Jertfa lirica”, „Lebada” , „Fugitiva” si „Cosul cu fructe”; Hafiz – „Divanul”; Rainer Maria Rilke – „Elegiile duineze”, „Sonetele catre Orfeu”.
       Se impun în mod special volumele „Istoria culturii si a civilizatiilor” – un compendiu al spiritualitatii universale, si „Repere în spiritualitatea româneasca”.

&

       Domnule Profesor, în calitatea dumneavoastra de medic ati avut misiunea – grea si mereu de urgenta de a fi lânga omul atins de boala, de a-i citi în sânge pentru a-i gasi vindecarea trupului. Dar în calitate de creator si gânditor ati învatat sa cititi în suflete, ati devenit vindecator de suflete, ati devenit cel ce întelege bolile spiritului, ati devenit cel ce se lasa de buna voie contaminat de durerea si frumusetea acestor dureri.
       Asa se face ca, în aceasta ipostaza, de medic al adevaratelor si marilor dureri – ale gândului, ale spiritului – ati stat la capatâiul marilor bolnavi – Leonardo da Vinci, Rembrand sau Dürer si Rodin; vi l-ati imaginat pe Dumnezeu ascultând Bach, Beethoven si Mozart; ati masurat febra metaforei ce se numeste Omar Khayyám sau Rabindranath Tagore, Shakespeare sau Rembrand, Baudelaire sau Hölderlin...
       Dar marele bolnav, superbul dumneavoastra pacient a fost, desigur Mihai Eminescu... Marele consumator de suferinta, cel ce v-a ocupat fiinta cu stare poetica, cu iluminare, cu iubirea ca durere si nefericire.
       Ca Eminescu este în adâncul fiintei dumneavoastra o marturiseste suferinta, devotamentul cu care ati gândit asupra marelui nefericit, în carti ce pun poezia poetului în consonanta cu marele framântari de idei ale lumii – asa cum spune unul dintre criticii operei dumneavoastra si care, continuând în aceasta nota spune ca aceasta opera ni se releva ca o minune latenta într-o cultura, pentru ca nu-si i-a focul din timp, nu se dizolva în fumul clipei ci-si întretine combustia din ele însele.
       Cartile „Spatiul poetic eminescian”, „Prezentul etern eminescian”, „Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian”, „Libertatea metafizica eminesciana”, „Deschideri metafizice în lirica lui Eminescu”, sunt tot atâtea dovezi de admiratie fara rezerve pentru creatia geniului pustiu.
       Opera dumneavoastra a provocat, fireste, reactii si comentarii critice exprimate de prestigioase condeie ale literaturii si criticii de specialitate.
       Constantin Ciopraga, Liviu Leonte, Al. Calinescu, Gavril Istrate, Mihai Dragan, Nicolae Barbu, Alexandru Husar sau Alexandru Zub sunt doar câteva dintre numele de mare autoritate în cultura româneasca, voci critice ce au tratat cu maxima competenta, seriozitate si admiratie „... Opera unui dialectician modern cautator de sensuri si semnificatii, autor de eseuri de arta si literatura, de sinteze asupra spiritualitatii universale” , cum spune Constantin Ciopraga la aparitia cartii „Însemnari ale unui oaspetele al luminii”.
       La aparitia volumului de versuri „Orfeu si Euridice”, profesorul si criticul literar Liviu Leonte gaseste ca poezia lui George Popa manifesta reculegere extaz, se comunica printr-o mare delicatete, subtilitate si rafinament.
       Când apare volumul „Catrenele din valea vinului”, Gavril Istrate surprinde o frecventa sporita a cuvintelor – înalt, înaltare, înaltime, creasta, culme, urcus, suis, sus... , cuvinte ce ne indica o anumita filosofie si atitudine existentiala si artistica.
       Referindu-se la cartea „Spatiul poetic eminescian”, Mihai Dragan este de parere ca George Popa se defineste ca un mare intelectual, la care cultura, întinsa si variata, a ajuns la o armonie cu valoare de îndreptar sufletesc.
       Alexandru Zub apreciaza ca ceea ce a publicat George Popa la rastimpuri bine gândite, indica o „ardere de tot pe altarul poeziei”, prezenta si în textele de exegeza plastica sau în cele istorico-culturale.
Am amintit câteva doar din multele, foarte multele dovezi de admiratie si interes critic, atâtea doar cât sa        justifice calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România sau de membru al Uniunii Artistilor Plastici – sectia critica.
       Daca la aceste calitati adaugam si lista destul de lunga de premii obtinute pentru creatie literara: Diploma de Onoare al Congresului International de Poezie Iasi – 2001; Premiul Revistei Convorbiri Literare – 2004; Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Opera Omnia” – 2003, credem ca am expus motivele pentru care Senatul a hotarât acordarea domnului profesor George Popa a titlului Doctor Honoris Causa a Universitatii „George Enescu” din Iasi.

*** *** ***

Raspunsul la Laudatio, sustinuta de prof. Constantin Popa, cu ocazia acordarii titlului de Doctor Honoris Causa profesorlui dr. George Popa catre Universitatea de Arte „George Enescu” – Iasi, 1 oct. 2008.

Domnule Rector,
Onorat Corp Academic
Doamnelor si domnilor Profesori,
Stimat auditoriu,

Profesor George Popa - Doctor Honoris Causa        Momentul solemn de fata este pentru mine o înalta onoare, pentru care tin sa-mi exprim profunda gratitudine Conducerii Universitatii de arte, „George Enescu” din Iasi.
       Multumesc de asemenea din inima artistului si poetului de rafinata sensibilitate, dl. prof. Constantin Popa, pentru frumoasele, vibrantele cuvinte.
       Cu îngaduinta Dvs, ceea ce doresc sa spun în cele ce urmeaza, este ca aici, la Universitatea de Arte, ma simt acasa.
       Acasa, - în acest Templu al Frumosului.
       Casa Dvs. însemneaza transfigurarea vietii prin magia cîntului, prin metafora culorilor si a modelarii formelor, prin fascinatia mirajului scenic. Toate sub semnul Poeziei care este mai adevarata si de o mai pura esenta decît istoria, afirma Stagiritul.
       Or, acestea au fost experiente personale de o viata, si nu simplu contemplative, ci în buna masura si faptice. Permiteti-mi sa evoc doar cîteva momente semnificative.
       Astfel, referindu-ma la artele plastice, în urma cu peste cinci decenii am tinut un ciclu de conferinte privind literatura si arta. Între altele, temele din domeniul artei au fost sculptura greaca, Rembrandt, Leonardo da Vinci, Van Gogh, Auguste Rodin.
       În contextul vremii, aceste conferinte au avut darul sa polarizeze intelectualitatea universitara ieseana, într-o adevarata familie spirituala - si ma bucur în mod deosebit ca fostii asistenti, actualmente straluciti profesori, care au participat la expunerile de atunci, ma onoreaza astazi cu prezenta domniilor lor reînviind în memorie acele luminoase momente.
       Ulterior conferintele au fost fructificate în doua carti - Semnificatiile spatiului în pictura si monografia Auguste Rodin.
       Prima lucrare dezvolta ideea conform careia structura spatiului dintr-un tablou – bidimensional sau perspectival - defineste viziunea unei anumite epoci culturale privind raportul dintre om si lume. Si anume, pe de o parte, identificare, confundare monadica, de cealalta parte, disjunctie eu-noneu, - doua conceptii care s-au încrucisat si s-au despartit în arta Renasterii.
       Pentru o mai lesne receptare, în cartea despre Rodin am ordonat lucrarile artistului sintetic în functie de tematica, iar în cadrul diverselor tematici am rînduit lucrarile ascendent în functie de sensurile urmarite. În final, am facut o comparatie între arta sculptorului francez, care încheie apoteotic traditia figurativului. si viziunea lui Brâncusi, care se întoarce la formele arhetipale din zorii Genezei, realizînd în acest fel o alta apoteoza.
       Din domeniul criticii de arta, pe care am considerat-o ceea ce Charles Baudelaire numea „o plimbare filozofica printre tablouri”, iar interpretarea „o gradina a semnnificatiilor”, mi-ar fi cu neputinta sa amintesc exhaustiv pleiada de artisti care mi-au încîntat privirile si scrisul.
       Ma limitez doar sa spun ca, alaturi de creatia bunului meu prieten, Vasile Condurache, a minunatului om si artist care a fost Constantin Agafitei, sau a plurivalentului Dan Hatmanu, o deosebita satisfactie estetica mi-a fost oferita de relevarea suflului cosmic din creatii precum - arta ideatica brâncusiana, - originala pictura a lui Ion Tuculescu, - arta maiestuoasa a lui Eugen Bousca, - arta platoniciana a Iuliei Halaucescu.
       Rezumatul viziunii artistei din P. Neamt, se afla într-un tablou în întregime de culoarea azurului foarte limpede, unde spiritul este simbolizat prin zborul mereu reluat al pasarii albastre, pîna cînd, în vecinatatea stelelor, cade în extaz, cu aripile desfacute cît cerul.
       De o semnificatie aparte a fost întîlnirea cu arta lui Victor Mihailescu Craiu. Dupa o cronica la o ampla retrospectiva, pictorul m-a invitat acasa, unde mi-a pus în fata un numar de lucrari spre alegere. Am retinut un peisaj luminos, reprezentînd un pîrîu asupra caruia se apleaca o salcie în culorile toamnei, specifice paletei sale. Dar, conducîndu-ma spre casa, mi-a spus: „Tabloul acesta o sa mi-l dati înapoi. Are un secret. O sa va dau altul în loc.” S-a întîmplat însa, ca nu ne-am mai întîlnit, si ani de zile eu nu am vazut acel secret.
       Dupa decenii, la un moment dat am avut însa o adevarata revelatie, si anume: jos în dreapta tabloului se degaja foarte expresiva imaginea lui Mefisto similara celei din gravurile lui Delacroix pentru Faustul goetheean. În fata lui, conturul apei deseneaza o figura umana. Mai sus, culmea dealului de sub salcie contureaza de asemenea chipul culcat al unui om, iar în partea opusa, ramuurile salciei deseneaza profilul unui om pe fondul eterului. În fine, inferior, de partea opusa lui Mefisto, se poate distinge un cap uman monstruos.
       Prin urmare, acesta era tulburatorul secret: agresiunea puterilor negative asupra elementelor – apa, pamînt si eter - întruchipate sub forma omeneasca, elemente din care este alcatuit omul si pe care o poezie populara din Bucovina le numeste cu un termen exceptional - strafiri.
       În mod firesc se pune întrebarea : cîte secrete nedescifrate se ascund înca în lucrarile subtilului artist al toamnelor si al iernilor, de la a carui nastere s-au împlinit anul acesta 100 de ani?
       Subliniem faptul ca tablouri precum cel al lui Victor Mihailescu-Craiu si al Iuliei Halaucescu demonsteaza înca odatî ca marea arta este poezie-gînditoare.
       În domeniul muzicii, am avut sansa primelor initieri de la prof. George Pascu, eminenta si entuziasta personalitate, care mi-a fost dascal în cursul secundar inferior, înainte de a se muta la Iasi. Ne punea sa ascultam diverse creatii pe placi de patefon si ne explica întelesul lor, sau ne exemplifica la pian piese precum Imnul Bucuriei din Simfonia IX-a sau cîntecul primaverii de Mozart.
       Din adolescenta, dintre momentele de neuitat ale primei ascultari, alaturi de Simfonia neterminata, Missa solemnis, moartea Isoldei, m-a impresionat în mod deosebit interpretarile pianistei Cella Delavrancea.
       Vinerea, seara la 10.20, la radio, artista prezenta si apoi executa o sonata de Beethoven. Emotia indusa era profunda. Tonul explicatiei se înalta solemn, hieratic, iar exprimarea la pian constituia o adevarata magie. un ritual initiatic. Sunetele pianului se rasfrîngeau în ecou undeva sub boltile universului. Acolo sufletul pianistei se întîlnea cu sufletul lumii.
       Facînd scurtcircuit, în urma cu mai bine de treizeci de ani, la Clinica de Urgente Medicale, unde lucram, a venit dl. prof. Viorel Munteanu, pentru o emisiune radio. Am dialogat consonant despre cea mai eliberatoare dintre arte si, între altele, despre o sfînta treime: Bach, cel ce a primit dicteul de la zei, Mozart, care primea suflul de la îngeri si Beethoven, al carui elan prometeic a fost inspirat de titani.
       Peste ani, autorul sublimei Simfonii pe versurile Glossei mi-a facut onoarea de a–i prefata lucrarea. Si astfel ne-am reîntîlnit sub semnul celei mai de seama valori a creativitatii romînesti, Eminescu. De asemenea, sub îndemnul d-sale, poezia Cîntec infinit a fost transpusa într-o cantata de catre compozitorul Ciprian Ion. Negraitul încercat de cuvinte si-a aflat ideala împlinire în creatia melodica.
       Referitor la semnificatia muzicii, într-un capitol din cartea Prezentul etern eminescian, am formulat ideea potrivit careia fenomenologia trifazica, specifica desfasurarii melodice, adica sunet, pauza, sunetul urmator. care ia nastere din tensiunea dezvoltata de sunetul precedent, constituie mulajul fiintarii de model uman, si anume, - clipa, stingerea clipei, nasterea clipei urmatoare din energia indusa de clipa precedenta. Astfel, devenirea, desfasurarea temporalitatii, - caracteristica atît vietii cît si muzicii, - instituie o renastere perpetua, o reînviere în mers continuu.
       În ce priveste arta dramatica, în adolescenta, impresionat de un amanunt din Hamlet, povestit de un ilustru profesor de istorie, Ion Testiban, si anume, ideea introducerii unei simulari teatrale în universul unei piese de teatru, - am parcurs opera demiurgului care a intrat în competite cu natura în crearea de suflete – într-o uriasa epoeee a conflictului dintre bine si rau, despre care aveam sa scriu - mult mai tîrziu - în lucrarea Trei fete ale sublimului.
       Si tot în acea vreme am asistat la primul Hamlet, în interpretarea exceptionalului artist, Ion Manolescu, a carui voce inconfundabila, te arunca literalmente în transa de la prima replica.
       Facînd arc peste timp, am avut privilegiul sa colaborez cu artisti ai teatrului National din Iasi, în primul rînd, cu marele Teofil Vîlcu si cu distinsa Adina Popa. Acestia îmi recitau poeziile în conferintele despre Eminescu, lirica persana, Rabindranath Tagore.
       Unul din acele înaltatoare momente a fost urmatorul. În timpul unei conferinte despre Eminescu, dupa ce a terminat de lecturat poezia Adina Popa a creat o tensiune emotionala atît de profunda, încît nici un cuvînt nu mai trebuia spus, pentru a nu risipi acea stare inefabila. Se crease un adevarat prezent absolut suspendat deasupra timpului.
       Un poem are doua nasteri. Prima este cea datorita dicteului, „soaptei misterului divin”, cum spunea autorul Luceafarului. Iar a doua are drept autor rostirea cu har, cînd poezia naste din nou dintr-o interpretare emotionala personala, în care se contopesc indistict fiorul inimii si fiorul mintii.
       De o inteligenta foarte vie, Adina Popa ar fi voit sa joace rolul principal din eseul dramatic Imposibibila aventura, unde este vorba de destinul eternului feminin. Conducerea teatrului a refuzat însa reprezentarea, piesa suferind de lipsa alinierii cu anumita dialectica a epocii.
       Mentionez ca în lucrarile de eseistica a culturii am recurs de fiecare data la referinte din diversele arte, chemate sa nuanteze întelegerea contextul interpretativ. Fiind o chintesenta a semnificatiilor, cultura deschide orizont larg întelegerii vietii, a lumii, a operelor de arta - si ofera un cîmp nelimitat de informatie, care poate fi fructificat în actul izvoditor din variatele domenii.
       Într-o conferinta despre umanism, Edmund Husserl afirma ca un creator trebuie sa fie ceea ce renascentistii numeau un uomo universale.
       Raspunzînd unei întrebari, nu rare ori adresata, - personal, consider ca ideal este sa încerci sa fii creator totodata si al gîndului si al faptei. Zalmoxis - filozof, preot, medic si profet - este, dupa cum ne-a informat Platon, primul care a formulat conceptul de om total, în sensul ca omul trebuie recreat si ca trup, dar si ca suflet. In felul acesta, dubla preocupare realizeaza o experienta creatoare, la rîndul ei, - totala.

       Onorat auditoriu,

       În Simfonia a V-a beethoveneana, motivul destinului începe amenintator si insistent cu o coborîre – sol-sol-sol mi ; mai apoi, în partea a treia are loc o echilibrare, notele ajung la acelasi nivel, sol-sol-sol sol, pentru ca, în partea finala nota ultima sa se înalte peste triolet, sol-sol-sol si, si astfel simfonia se termina triumfal, în apoteoza.
       În momentul de fata asistam la o dezintegrare a valorilor, o nelinistitoare decadere spirituala. Suntem pe sol-sol-sol mi. Suntem acolo unde profetea Eminescu: „E apus de zeitate s’asfintire de idei”. Tabloul lui Victor Mihailescu-Craiu metaforizeaza expresiv antiumanismul epocii noastre.
       A existat cîndva o cultura a mintii, apoi o cultura a inimii. Acum însa efemeriade avangardiste gasesc intelectul prea clasic, prea eteric, inima prea tremuratoare, prea sensibila, iar cuvintele, culorile si instrumentele muzicale - prea au celebrat dintotdeauna armonia.
       Dar noul nu este nu-ul, nu este antiarmonia. Noul este crearea de armonii inedite, superioare. Este un Da cu majuscule, cum afirma Nietzsche. Nu-ul se afla în infern, spunea Magistrul Eckhart.
       De aici imperativul care ni se impune: prin efortul conjugat al energiilor pozitive, afirmatoare, trebuie sa ne ridicam din nou la nota înalta a spiritualitatii.
       Alungati din cetate, cei trei magi rimbaldieni –spiritul, sufletul, inima - se vor întoarce sa serbeze din nou Adevarul, Frumosul, Sublimul.
       Pentru ca Adevarul si Frumosul se pot îmbolnavi uneori, dar nu mor niciodata.
       O singura data în istoria eternitatii am avut privilegiul sa fim oaspeti ai luminii. Or, datoria noastra fata de aceasta sansa este infinita.
       Cîta lumina creem si daruim, atîta viata avem. Si atîta posteritate, cîta lumina vom lasa dupa noi.
       Rolul salvarii de la amenintarea cu naufragiu revine prin vocatie creatorilor dintr-o institutie culturala complexa cum este Universitatea de Arte, adica aici unde - ne poarta în catharsis Shakespeare, ne farmeca Mozart, ne însenineaza lumina feerica a lui Grigorescu, ne invita la meditatie lumina patetica a lui Stefan Luchian.
       Aici este locul unde, prin excelenta, trecînd peste mode si timp si suind catre Olimp, asa cum inspirat scrie Ion Barbu, - omul poate fi respiritualizat - si în felul acesta - rearmonizat cu natura, cu semenii sai si cu el însusi.
       Dintre numeroasele nobile reusite pe care creativitatea dvs. ni le-a oferit de-a lungul timpului, îngaduiti-mi sa dau un singur exemplu, datortita purificatoarei sale încarcaturi simbolice: Simfonia închinata Glossei, adica eticii hyperionice.
       Pe drumul suitor al spiritului hyperionic va uram tot succesul în aceasta lupta axiologica, absolut necesara, absolut salutara.
       Si, alaturi de aceasta urare, permiteti-mi, Onorata Conducere a Universitatii celor mai nobile Muze, sa va multumesc înca o data pentru înalta bucurie pe care mi-ati daruit-o astazi.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate