Intalnirea Generalului
Cornel Dragalina cu un sfant…la Stalingrad
Parintele Adrian Fageteanu, duhovnicul fara
de pereche, duhovnicul cel aspru, duhovnicul cel duios ca mierea, ultimul mare
duhovnic a parasit Manastirea „Antim” din Bucuresti in schimbul unui colt de
rai, popas de cumpana si rascruce involburata, mai aproape de Dumnezeul
parintilor nostri, lumea cea netrebnica s-a minunat de hotararea cea nelumeasca
ca un om in varsta de 92 de ani sa se retraga in muntii din defileul Jiului,
langa Manastirea Lainici. Chiar daca plecase, - dupa cum intuiau unii - ca sa
se roage intens si fara odihna, pentru slabiciunile si iertarea pacatelor
noastre. Incantatoarea revista “Formula As” publicase cateva randuri despre
aceasta intristatoare veste. La fel
si George Enache vine cu marturii explicative necesare din viata tumultoasa a
Parintelui
“In chilia parintelui miroase frumos, taraneste - a gutui si tamaie. Tot
asa arata si camera - simpla si fara lucruri de prisos: o soba de lut spoita cu
var, o dormeza, o icoana deasupra ferestrei si o masa pe care odihnesc o
Psaltire, un Acatistier. Cartile fac parte din decor. „Asa a vrut Dumnezeu - sa
ma intorc de unde am plecat” – ne marturiseste Sorin Preda. In tinerete a
facut parte, impreuna cu alti alesi din miscarea ortodoxa “Rugul Aprins” de la
Manastirea Antim, alaturi de Vasile Voiculescu, Papacioc, Staniloaie, Petroniu,
Sofian, Ghius, Roman Braga, Sandu Tudor.
Era licentiat in Drept si Teologie acest fiu a lui Mihail si al Aurorei nascut la 16 noiembrie 1912 in comuna
Deleni, regiunea Cernauti. A luat 20 de ani de temnita grea si s-a eliberat de
la Aiud (dupe ce a mai trecut pe la Suceava si Jilava) in 1964.
A vrut sa intre in obstea
monahala de la Crasna (Gorj), in chiar schitul in care fusese arestat Sandu Tudor.
Staretul Crasnei nu a vrut. A plecat la Manastirea Lainici unde era staret
“Omul lui Dumnezeu”, Calinic Caravan care parca numai pe el il astepta. L-a
hranit, l-a imbracat, i-a dat bani si haine si l-a pus la muncile usoare pentru
a-l obisnui cu viata aspra de manastire, s-a ingrijit de el ca si un frate. L-a
indemnat sa se roage pentru toti, prieteni sau dusmani pentru ca „Toti sunt
fratii nostri. Dragostea noastra o sa le inmoaie inima. Roaga-te si tu pentru
ei”. Sincer, am zambit in sinea mea, dupa cate patimisem de pe urma lor. As fi
facut orice, dar sa ma rog pentru comunisti era peste puterile mele. Staretul
Calinic nu a zis nimic - doar a zambit. Nu a trecut mult timp si in fata
manastirii a oprit un alai de masini negre si luxoase. Era mare agitatie
grozava la poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu. Indreptandu-se
spre mine, m-a intrebat: „Dumneata esti preot?... Am venit cu parintii mei si
as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate”. Cine ar fi putut crede
asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in biserica impreuna cu ei
si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceausescu si, deci,
pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul parintelui Calinic.”
*
Marturisirea Parintelui este tulburatoare:
„Singurul lucru bun din viata mea este ca am indragit taranul roman -
rabdatorul lui Dumnezeu, persecutat de toata lumea si in toate vremurile”. De
sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. Avea cinci ani si era in timpul
refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul
lor de tarani mijlocasi,…. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce
tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca
si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult
peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: „Fara
sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta”,
povesteste parintele. „Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam.
Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama,
saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti
refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse
din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte
cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita.
Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca
preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o
baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand
mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
|” Intr-adevar,
batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie
curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a
inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea
peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort,
cineva a zis: „Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era
inchisa, usa, la fel. „Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”,
a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut
ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba,
frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis
vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei
a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau
intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita
pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in
viata lui nu mai vazuse asa ceva.”
*
“O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi
ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de viforul
tineretii, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la
generalul Dragalina (Cornel,+ 1949, fiul eroului Ioan A. Dragalina, n. n.,)
oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii si nu a mai revenit la unitate.
Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel
l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea
intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza
hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l
ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput.
Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea.
In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde
mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa
parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de
benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta
avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea
(maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital.
Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume - nici omenesc, nici militar -
nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru
pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci,
fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la
tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe
muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa
suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din
mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga,
observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul
a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i
pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea
si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul
a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital,
unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. „In tot
acest timp, m-am gandit la multe”, isi aminteste parintele. „Mi-am revazut
viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau
altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat
sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei
ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din
spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata
altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu”.
*
In anul 1958 Parintele Adrian a fost arestat din nou si la
interogatoriul de la Suceava, un securist l-a batut cu bocancul in cap, incat
cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. „Nu o sa ma crezi,
frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, zice parintele
Adrian. „Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care,
intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu
nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai
lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam
intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia
tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu
putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de
mancare... In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de
cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud
imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui
si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la
urmari, am inceput sa strig: „Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele
a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: „Hristos a inviat din
morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”.
Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre
disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste
prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau
intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a
credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate
intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele... Cand am fost
arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de
gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea
la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in
picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace... Fiind in
camera de tortura, imi spuneam: „Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate
nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere.
Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia. In inchisoare
incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am
aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea
numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate -
in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.”
*
Parintele ne marturiseste mai departe: „Stiu Psaltirea pe
de rost, dar de fiecare data ma minunez de sensurile ei. Mereu descopar ceva
nou. Mereu aud lucruri pentru prima data. Am 92 de ani si tot nestiutor sunt”. Oare
atunci noi, cum suntem? In anul 2003,
la 91 de ani, hotaraste sa se pustniceasca in schitul Locurile, langa
Manastirea „Lainici”. Iar astazi noi ne plecam smeriti, omagiindu-l cu ocazia
praznuirii celor 95 de ani si ii dorim viata lunga cu sanatate.
LA MULTI
ANI!
Pr.
Gh. Naghi
